+ ALTARUL ORTODOX +

Ioana Maria Campan - Iisus ne cheama jalnic

2012-02-28T04:56:00.002-08:00

Postul - urcuş spre Înviere

2012-02-28T00:49:00.001-08:00

Am intrat in postul Sfintelor Pasti. Dupa cum stim, postul este o perioada de curatire launtrica, de purificare. As numi postul fiind chiar o perioada a iertarii, o perioada a reintoarcerii, a regasirii. Postind, ne intoarcem la Dumnezeu (II Paral. 20, 3; Isaia 58, 6; Ioil 2, 12)- iar prin Tainta Sfintei Spovedanii primim iertarea de pacate. Insa noiide multe ori confundăm Postul cu o dieta, un regim sau un mod de hranire cat mai sanatos.

Nu cunoastem sensul adevarat al postului, si nici nu ne gandim la urmarile acestuia.

,,Batranii postesc, ei bine, de ce sa facem si noi ca ei? Nu e prea frumoasa tineretea? Atatea bunatati...” Intr-adevar, in tinerete suntem orbiti de bunatatile lumesti-si nu de cele duhovnicesti. Poate fi postul o cale spre bunatatile ceresti? Da. Cand postim, in primul rand, postim pentru EL. El ne hraneste, acceptam hrana Lui desavarsita. Hrana fiind insusi Voia Domnului si nu voia noastra. In al doilea rand, postul poate fi şi un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că este o jertfă – Caci ,,Iubirea este o taina pe care Dumnezeu a pus-o in sufletul omului, care are la baza ei jertfa. Nu exista jertfa fara iubire si iubire fara jertfa". In acelasi timp este si o renunţare de bună voie de la ceva care ne este îngăduit – izvorâtă din iubirea şi din respectul pe care le avem faţă de Dumnezeu-precum spunea Parintele Cleopa.

De ce ,,inraripare a sufletului”? Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Postul potoleşte zburdălnicia trupului, înfrânează poftele cele nesăţioase, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi-l uşurează”. Ce inseamna a inaripa sufletul? Ca rugaciunea sa se inalte spre cer, ii trebuiesc doua aripi; postul si milostenia. Postul ne inaripeaza sufletele incununandu-le cu Bucuria cea Vesnica si Adevarata. Postul nu poate fi insotit fara rugaciune. De asemenea, nici rugaciunea fara post nu poate fi inaltata spre Domnul.

,,Il inalta si-l usureaza”. Cat de minunate sunt aceste cuvinte...doar citindu-le, ar trebuii sa descoperim in noi dorinta de cautare, de cugetare si de neincetata pregatire asupra postului. Asupra ,,inaltarii sufletelor noastre”. Dar pentru aceasta, trebuie sa postim nu doar cu trupul, ci si prin faptele noastre sa iL marturisim pe Hristos, sa se arate in ele lucrarea Domnului. Cum pot fi faptele noastre bineplacute in fata Domnului?

Sf. Ioan Gura de Aur ne spune “Postiti? Aratati-mi-o prin fapte. Cum? De vedeti un sarac, aveti mila de el; un dusman, impacati-va cu el; un prieten inconjurat de un nume bun, nu-l invidiati; o femeie frumoasa, intoarceti capul. Nu numai gura si stomacul vostru sa posteasca, ci si ochiul, si urechile, si picioarele, si mainile voastre, si toate madularele trupului vostru. Mainile voastre sa posteasca ramanand curate si de hrapire si de lacomie. Picioarele, nealergand la privelisti urate si in calea pacatosilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumusetile straine… Gura trebuie sa posteasca de sudalme si de alte vorbiri rusinoase”. Mântuitorul spune: „Când postiţi, nu fiţi ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc” (Matei 6, 16). Pe vremea Mântuitorului Iisus Hristos erau cărturarii şi fariseii şi alţi oameni care voiau să fie lăudaţi pentru post. Acestia se ungeau cu smoală, ca să se arate că-s slabi, că-s tristi sau necajiti. Dar ce folos avem daca le urmam exemplul? Vom primi oare Cununa cea Nevestejita daca oamenii ne vor aprecia sau lauda pentru post? Vom avea vreun folos daca ne vom intrista in fata celorlalti? ,,Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi spală faţa ta”; să te arăţi vesel, să nu ştie toată lumea că posteşti.

Asadar, sa ne veselim intru cele ale Domnului slujindu-i si multumindu-i pentru Hrana cea Cereasca. Sufletele noastre sa le inaripam cu postul, iar rugaciunea-,,maica" sa ne fie pe Scara Mantuirii.

(Georgiana)

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Fotbalistul George Ogăraru la Valea Plopului

2012-02-27T09:28:00.002-08:00

Sursa: Youtobe.com

SFANTUL NECTARIE - Iata cum a fost vindecat fotbalistul Dorin Goian

2012-02-26T13:50:00.001-08:00

Unul dintre cei mai importanti oameni ai Stelei eurofantastice a vrut s-o termine cu fotbalul acum 4 ani! Avea dureri insuportabile la Spate si credea ca nu va mai juca niciodata.
Goian i-a socat pe scotieni cu povestea lui. A trecut peste un moment teribil din cariera cu ajutorul divinitatii.
“In 2008, am vrut sa renunt la fotbal. Aveam o durere extrem de puternica la spate si sufeream de discopatie limbara. Puteam juca doar daca apelam la injectii. Preotul la care merg atunci cand sunt in Romania, mi-a spus sa merg la o biserica din Bucuresti sa ma rog la Sfantul Nectarie. Asta am facut impreuna cu sotia mea. Dupa foarte putin timp, am scapat de orice durere fara ca macar sa am nevoie de operatie! A fost un miracol!“, a spus Goian pentru Evening Times.
Pentru a-si arata recunostinta, Goian si-a botezat al doilea copil Nectarie: “Am un motiv foarte bun pentru asta, trebuia sa multumesc intr-un fel pentru ajutorul pe care le-am primit. Dumnezeu m-a ajutat mereu, inclusiv cand am primit oferta de la Rangers. Totul s-a intamplat intr-un moment foarte potrivit pentru mine!“
Sursa:Saccsiv

Parintele Arsenie Papacioc si Parintele Ilie Cleopa Despre Post

2012-02-26T07:38:00.005-08:00

Sursa:Youtobe.com

Povestea lui Laurentiu

2012-02-25T10:28:00.003-08:00

Laurentiu s-a nascut pe 23 iulie 2010 fara antebratul si manuta stanga. Conform biletului de externare din 27 iulie al n.n. din maternitate“Agenezie mana stanga”. Dupa ce ne-am venit in fire si am inceput sa acceptam ideea, am cautat sa vedem ce s-a intamplat. Dupa invesigatii am aflat ca este vorba despre Sindrom de banda amniotica care se produce atunci cand benzile fibroase din sacul amniotic (mucoasa din interiorul uterului care contine un fetus), prind un fetus in dezvoltare. Cel mai frecvent benzile se infasoara in jurul unui membru si cauzeaza amputarea lui, in cazul nostru manuta stanga.

Ca viitoare mama am vrut sa ma asigur ca bebelusul nostru va fii bine si sanatos, de aceea am facut 8 ecografii, printre care 4D, la medicul care a supravegheat sarcina dr. Mitranovici Melinda din Deva, medic la Spitalul din Brad, care la nastere a fost la fel de surprinsa si care a afirmat ulterior, fara lipsa de compasiune ca ”nu a vazut”
ca lipseste o parte atat de mare din manuta, ba chiar ne-a sugerat ca nu suntem oblgati sa-l luam acasa pe Laurentiu.

Pe langa pozitionarea fatului si bataile inimii, medicul care efectueaza ecografia are posibilitatea (si datoria) ca pe parcursul procedurii medicale, sa observe eventuale anomalii. Ca parinti, nu putem accepta, ca motivul pentru care fiul nostru nu are o manuta, este acela ca medicul care a urmarit sarcina ”nu a vazut”, desi am fost la cabinetul ei particular si am platit-o sa-si faca ”meseria". Marea noastra durere este ca descoperite la timp, aceste probleme ar fi avut sanse de remediere in strainatate unde se putea intervenii pentru eliberarea manutei.

In plus, am facut si ecografie de vizualizare a morfologiei fetale la aproape 6 luni de sarcina, in care au fost masurate si comparate toate segmentele corpului, la Clinica de Ginecologie 1 din Cluj, sub parafa dr. Kovacs Tunde. Si totul a fost in parametri normali dupa cum sustinea d-na doctor.

Medicii specialisti: dr. Bortea Cristian medic primar chirurgie si ortopedie pediatrica la Spitalul Clinic de Urgenta pentru copii ”Louis Turcanu” Timisoara, si Prof. dr. Ioan Lascar medic chirurgie plastica reconstructiva la Clinica Chirurgie plastica ,Microchirurgie Reconstrutiva Bucuresti, ne-au spus ca nu se pot face interventii de reconstructie pentru manuta stanga si ne recomanda aplicarea de proteze care trebuiesc inlocuite pe masura ce Laurentiu creste. Sunt necesare si exercitii de kinetoterapie pentru ca muschii omoplatului, al manutei si coloana sa se dezvolte normal.

Pentru Laurentiu se poate aplica in catava ani proteza bionica. Pana atunci, se aplica mai intai proteze statice pentru acomodare, apoi treptat se pot aplica proteze din ce in ce mai performante cum ar fi cea mioelectrica.

Pretul acestor proteze, aplicarea, tratamentul de dupa aplicare si consilierea pentru integrarea in societate, ne depasesc financiar.

Impreuna putem sa-i daruim manuta de care are atata nevoie. Ganditi-va cate lucruri puteti face cu doua maini: puteti sa va impreunati mainile sa va rugati, puteti sa aplaudati, puteti sa va legati la sireturi. Acum ganditi-va ca nu aveti mana stanga...

Laurentiu are 1 ansi 4 luni, este un baietel frumos, plin de energie si este o bucurie in viata noastra.

Zambetul lui istet ne spune ca va reusi tot ce-si va propune. Suntem uimiti de cat de puternic este si cum se adapteaza pentru a face lucrurile in modul lui propriu.

Orice donatie conteaza si inseamna o manuta pentru Laurentiu.

Conturi pentru donatii

RO20INGB0000999901232839 (RON)

RO71INGB0000999902359352 (EURO)

RO87INGB0000999902359355 (USD)

Codul SWIFT: INGBROBU

Sucursala ING Bank Hunedoara

Titular cont: Giubelan Lavinia Cornelia mama lui Laurentiu

CONTACT:

Lavinia Giubelan (mama lui Laurentiu)
lavi_cornelia@yahoo.com
0723437066
Narcis Giubelan (tatal lui Laurentiu)
giubelan_narcis@yahoo.com
0722604681

Situatie Financiara

Pana la 24.02.2012 s-au strans
19.655 euro - din 30.000 euro
Sursa:Help Laurentiu

M-a părăsit! (Eşecul în dragoste)

2012-02-23T15:25:00.000-08:00

Offff, cât de amară este suferinţa in dragoste!... mai amară decât fierea, şi cât de amar este eşecul în iubire...mai amar decât pelinul! Numai cei care au trecut prin asta cunosc gustul acestei dezamăgiri cumplite. Inima în două se rupe şi sufletul tremură din toate incheieturile atunci când dragostea îi este rănită. Şi din păcate din ce în ce mai multe suflete poartă aceste răni, de parcă iţi vine să şi spui că "Dragostea-i un război nedrept"

Milioane de inimi zac invalide, adânc rănite şi neputinciose pe întreg pământul, şi mai rău de-atât că cele mai multe bat în pieptul tinerilor de astăzi.

Iar dacă nu ar fi de-ajuns toate acestea, diavolul, ucigaş de oameni, atât aşteaptă ca să robească cu deznădejdea şi disperarea inima cazută la pământ, pentru a arunca-o în focul cel veşnic prin poarta sinuciderii fizice şi sufleteşti. Da! există şi sinucidere sufletească.

Întotdeauna când eşti rănit în dragoste ai tendinţa să-ţi pierzi încrederea în oameni, şi de durere cei mai mulţi fac greşeala de a-şi pune lacăt pe inimă, fără să se mai gândească la Hristos. Ani de zile din viaţă, mulţi işi poartă sufletul în spate ca un cadavru, fără a mai fi în stare să zâmbească, să se dăruiască şi... să iubească. Aceasta este sinuciderea spirituală, când stai ca o frunză purtată în vânt, căutând afecţiunea doar pentru a evita singurătatea şi plictiseala. Păcat, pentru că dacă nu ar fi fost Hristos atunci chiar ar avea sens să te întrebi de ce să iubeşti, dar pentru că Hristos a biruit suferinţa pe cruce, lucrurile stau cu totul altfel.

După multe "De ce tocmai eu?" spuse fără răspuns, se întâmplă ca inima să se smerească şi în sfârşit să se roage sincer Domnului. Atunci apare şi raspunsul la cauza tuturor suferinţelor tale: "Pentru că ai încercat să iubeşti în afara lui Hristos". Dumnezeu este însăşi iubirea, şi pentru că mulţi dintre noi am vrut să iubim pătimaş, în afara poruncilor lui Dumnezeu...suferim. Suferim pentru că fiind făcuţi din iubire şi pentru iubire, totuşi trădăm iubirea. Suferim pentru că nu am vrut să ştim cum să iubim.

Lăsând deoparte particularităţile fiecărei poveşti de dragoste, aproape toate au câteva lucruri comune ce duc la suferinţă şi eşec:

În centrul relaţiei cu cel pe care îl iubim nu se află Dumnezeu, sau se află doar la modul teoretic. Iubirea fără Dumnezeu este trecatoare, defapt este nevrednică să poarte numele de iubire, intrucât iubirea are întotdeauna perspectiva veşniciei, şi a mântuirii. Fie şi dacă numai unul din cei doi nu-l primeste pe Dumnezeu atunci totul nu este decât o povară. Pentru ca o iubire să dăinuiasca trebuie să urmăm modelul Sfintei Treimi, adică eu, Dumnezeu şi persoana pe care o iubesc. Pe scurt "adezivul" dintre două jumătăţi este Dumnezeu. Tot ce este în afara Lui piere.

Se întâmplă să îl iubim pe cel după care suferim mai mult decât pe Dumnezeu."Iubeşte-l pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Aceasta este ordinea şi nu invers. Încercând să facem altfel ajungem iar să suferim.

De cele mai multe ori îl iubim pe cel după care suferim într-un mod pătimaş, trăind în curvie şi (sau) preacurvie. Dragostea trupească înainte de căsătorie nu are niciodată binecuvântarea lui Dumnezeu. Mulţi tineri trăiesc astăzi în concubinaj, refuzând responsabilitaţile vieţii de familie şi încearcă să "fure" doar plăcerile, dar pentu asta mai devreme sau mai tarziu regretă amarnic.

O altă cauză ce duce la despărţiri sau divorţuri sunt avorturile. Aceste blestemate crime, crima propriilor copii, care sunt rodul dragostei fie ea şi pătimaşă, se întorc împotriva noastră, pentru că atunci când iţi ucizi propriul copil dai în temelia dragostei.

Dar primul pas greşit pe care îl facem este că nu ne rugăm la Dumnezeu să ne scoată în cale jumatatea. Oooo! cât de important este să ne rugăm Domnului ca să ne rânduiască viitorul soţ (viitoarea soţie)! Dumnezeu este Stăpânul inimilor şi El singur ştie cel mai bine care ne este jumătatea. Trebuie doar să ne smerim şi să cerem. Mulţi dintre noi, cei tineri, nu suntem conştieţi de acest lucru...atât de simplu.

Circulă o vorbă că timpul vindecă rănile dar nu este adevărat. Mulţi tineri rămân cu sechele şi pornesc la drum nevindecaţi, făcându-şi şi mai mult rău, inclusiv persoanei pe care vor să o iubească.

Inima nu o vindecă decât Dumnezeu, şi o vindecă desăvârşit, numai să vrem. Aşadar, pentu a putea porni pe drumul căsătoriei, trebuie să cerem vindecare de la Domnul, pentru că bolnavi şi şchiopătând cu inima nu ajungem departe, iar la prima încercare mai grea ne prăbuşim.

Pentru toţi cei care au suferit şi suferă din dragoste, arătând stăruitor către Hristos, aş scrijeli pe largul cerului "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre".

"Doamne Iisuse Hristoase, nădejdea, iubirea şi iertarea noastră, revenindu-mi în fire ca fiul risipitor, strig din stăfundul inimii mele şi din toata puterea mea: Nu mă lăsa Doamne, nu mă lăsa! Vindecă-mi durerea cea grea a sufletului şi amarul inimii căci zac neputincios la pământ şi n-am putere să mă mai ridic. Tu singur eşti doctorul inimilor şi sufletelor noastre şi doar la Tine găsesc vindecare pentru rana cea rea a iubirii nedrepte. Inima flămândă de iubire am hranit-o cu păcat şi cenuşa iluziilor, incât zac acum în lacrimi multe şi întristare grea. Dar nu-mi pierd nădejdea şi strig "Zideşte-mă din nou Doamne, zidirea ta căzută". Imi cer iertare Doamne că, în nebunia mea, am încercat să iubesc in afara Ta şi-ţi multumesc pentru amarul pe care l-am gustat, căci m-a facut să mă întorc la Tine iar acum te rog stăruitor: Invaţă-mă Doamne să iubesc cu iubirea Ta şi, cu lacrimi de pocăinţă spălându-mi inima, să primesc dragostea. Amin."

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

De ce nu-mi dai prieten(ă) Doamne?!

2012-02-23T15:14:00.001-08:00

"De ce nu-mi dai prieten(ă) Doamne?!" ... striga neobosita inima catre Domnul, zi de zi si noapte de noapte, in timp ce clocoteste in oceanul singuratatii si al lipsei de implinire. Lacrimi peste lacrimi imi curg pe obrajii ce tanjesc nespus dupa mangaierea sufletului pereche , lacrimi care parca nu se mai sfarsesc... Si cat e de firesc si de frumos sa iubesti si sa fii iubit in acelasi timp! Si cat e de frumos sa te daruiesti unei singure persoane si acea persoana sa se daruiasca doar tie!

Adesea intelegem cu mintea si cu inima lucrurile acestea, insa ceea ce nu intelegem este ca o inima ciuruita de patimi, sau o inima necoapta, nu este pregatita sa tina in ea o asa iubire, o iubirea in Dumnezeu. Pentru ca de iubirea aceasta atarna o mare raspundere si o mare taina: doua suflete care merg impreuna pe calea mantuirii, doua suflete care rodesc iubirea lor spre vesnicie. De aceea si Sf. Apostol Pavel se minuneaza de unirea barbatului cu femeia spunand: "Taina aceasta mare este; Iar eu zic in Hristos si in Biserica."

La Dumnezeu lucrurile nu sunt de azi pe maine, ci toate merg spre dainuire vesnica. Numai noi reducem iubirea la statutul de "fost", "fosta" sau "ex", numai noi o facem sa fie trecatoare, iubind patimas.

Noi adesea iubim in goana inimii nebune si ne impiedicam la cele mai mici obstacole ale vietii. Aceasta pentru ca avem tendita sa iubim altfel decat a lasat Dumnezeu, de aici tragandu-ni-se toate necazurile. Si pentru ca nu vrem sa vedem ce vrea Dumnezeu de la noi, toata asteptarea noastra se transforma in deznadejde si agonie.

Nu intelegem ca pentru a iubi trebuie sa fim pregatiti sa suferim, sa rabdam si sa iertam. Iar noi tocmai aceasta refuzam sa invatam. De aceea stam pe vatra asteptarii si a singuratatii. Stam la copt ca sa infloreasca virutile in noi. Ne lasa Dumnezeu in cuptorul stramtorarilor ca sa fim pregatiti sa primim iubirea pe care ne-o randuieste, ne lasa pana vom ajunge la aceeasi parere si fapta cu El despre iubire. Si prin aceasta suferita a sufletului numita singuratate, Dumnezeu ne vindeca mai repede de patimi si ne face sa invatam sa iubim asa cum trebuie.

Adica spre vesnicie. Astfel ca, singuratatea si lipsa iubirii pe care o simtim ca un iad apasator, ne face sa ne apropriem mai mult de Dumnezeu si sa fim o plamada mai usor de modelat in mainile Sale, o plamada care sa se uneasca armonios cu ceea ce randuieste pronia Sa la momentul potrivit.

Mai este si o alta socoteala aici, ca sunt multe fete cu frica de Dumnezeu care se plang ca nu gasesc in cale decat baieti neseriosi, interesati mai mult de relatiile trupesti decat de suflet, si sunt si multi baieti singuri si cu frica de Dumnezeu, care nu gasesc in calea lor decat fete care vor o iubire pur pamanteasca. Asa ca ne bate in minte intrebarea: Cum se face ca fetele bune intalnesc adesea baieti desfranati iar baietii buni dau de cele mai multe ori de fete imorale? Si de ce nu se intanesc mai repede cei buni cu cele bune, dupa cum se si cauta?

Dar in acest aparent paradox Dumnezeu face mult bine. Pe cei care asculta de El ii incearca in focul rabdarii ca sa le intareasca statornicia in bine spre a-i desavarsi, iar pe cei slabi si necredinciosi ii rusineaza prin cei dintai care se arata rabdatori si ascultatori de Dumnezeu.

Insa, se intampla ca noi intelegem lucrurile contrar asteptarilor Sale. Astfel, cel care straluceste in curatie, rabdare si ascultare se intristeaza spunandu-si in sine ca Dumnezeu nu-i asculta rugaciunea iar cel necredincios sau patimas, desi cauta iubirea, o refuza tocmai pe cea adevarata cu care Dumnezeu ii da o palma milostiva spre a se trezi din betia iubirii patimase.

Si din aceasta purtare de grija a lui Dumnezeu, tot El cade "vinovat" in mintile oamenilor. Unii ca nu sunt asculati iar altii ca dau de "incuiati", in loc sa invete fiecare ceea ce are de invatat.

Desigur, este usor sa te inhami la o prietenie lumeasca ce este presarata cu placeri de moment care mai apoi sa devina amara ducand la desfrau, avorturi, deceptii si alte urmari care sa ne urmareasca o viata intreaga, dar este greu sa te inhami la prietenia aratata de Hristos, prietenie la care trebuie sa trudim cu multa rabdare in deznadejde, singuratate si defaimari, dar mai apoi culegand mult ravnita implinire a inimii prin taina casatoriei dupa care am tanjit atat de mult. Poate astazi, mai mult ca oricand pastrarea fecioriei pana la casatorie se poate asemana cu drumul Mantuitorului de pe muntele capatanii. Dar in suferinta fiind, uitam ca dupa Golgota vine si clipa invierii si a bucuriei.

Insa daca ne-am apropia mai mult de Dumnezeu am intelege si care este rostul si chemarea noastra pe care ne-a dat-o, iar daca vom sti rostul nostru vom sti si ce avem de facut ca sa fim pregatiti pentru a primi iubirea dupa care striga inima noastra atat de insetata. Vom sti ca implinirea noastra ca oameni este sa zidim iubirea care nu piere, vom sti sa zidim iubire alaturi de Dumnezeu.
Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Sfaturi Duhovnicesti de la Parintele Pustnic Gherasim din Sfântul Munte Athos

2012-02-23T02:56:00.000-08:00

Sursa:Youtobe.com

M-am întâlnit cu Hristos! Ce minune!

2012-02-21T07:54:00.000-08:00

Dragi prieteni! Într-o zi în jurul orei 16 vorbeam cu Dumnezeu şi îi mărturiseam că nu îl simt, că nu îl văd ochii mei din cauza păcatelor. Că nu simt iubirea Lui, pentru că sunt realmente orb! Am plâns pentru acest lucru şi m-am frământat, dar Hristos mi-a adus pace în inimă... În minutele următoare am ieşit din casa pregătit să mă întâlnesc cu un prieten, dar Dumnezeu, dragul de El, m-a dus pe altă cărare.

Am ajuns în faţa unei Biserici, pe treptele ei se afla o femeie săracă, bătrână, care o întâlnisem în trecut şi îi dădusem ceva de pomană. Acum plângea biata femeie, nemângâiata de nimeni, ba de durerile ei sufleteşti, ba de cele trupeşti. Văzând-o aşa tristă, cu lacrimi pe obraz, m-am apropiat de dânsa, stânjenit puţin ce-i drept, dar m-am apropiat şi am întrebat-o ce-a păţit. Şi şi-a adus aminte de mine, de chipul meu.

Mi-a relatat cu o durere sfâşietoare că picioarele îi sunt degerate şi că are nevoie să fie ajutată cu bănuţi (presupun pentru a ajunge acasă în satul ei sau pentru a mânca). I-am dăruit cât am avut şi eu şi a fost tare bucuroasă. Dar mai bucuroasă era când şi-a adus aminte că cineva i-a dăruit un iaurt ca să mănânce, şi mi-a relatat că în sinea ei chiar îşi dorea acest lucru. Văzându-i iarăşi lacrimile, i-am luat căpuşorul şi i l-am dus la pieptul meu, iar femeia dintr-o adâncă mulţumire mi-a sărutat mâna, şi mi-a spus că am ajutat-o enorm, deşi nu am realizat mare lucru! Nu am vrut să îmi sărute mâna, dar m-a paralizat momentul. Am rugat-o să meargă spre gară, ca să se încălzească la picioare şi m-a ascultat cu multă bucurie!

Nu credeam vreodată să îmbrăţişez un sărac, nu vă pot descrie ce mă minunez acum când scriu, că îmi dau seama seama că pe Hristos Însuşi l-am îmbrăţişat! Eu chiar m-am întâlnit cu Hristos! Mare este Hristos în oameni, dar din smerenie se face mic, mic, ca să nu ne stânjeneasca pe noi care trecem pe lângă El... să nu ne forţeze să-L iubim, ci să adorăm să-L iubim! Cine îmi va spune mie acum că în oameni nu e Hristos!? Fraţii mei, când nu îl găsiţi pe Hristos, mergeţi la cei bolnavi, mergeţi la săraci, la cei din închisoare, la cei în suferinţă, din familie sau străini... E acolo ascuns mic, dar cutremurător de MARE când îl descoperi!

Ca o concluzie pot afirma frăţiorii mei de pe OT, că în lacrimile din ochii femeii, s-au întâlnit inima mea, cu inima ei, în Hristos... în dragostea Lui!

Cu adâncă nevrednicie pentru o minune că aceasta,

(Adrian)

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Nedelca Razvan are nevoie de ajutorul nostru !

2012-02-20T03:23:00.000-08:00

Numele meu este Nedelca Alin, am vârsta de 36 ani şi sunt din Baia Mare, jud. Maramureş,

Dumnezeu mi-a binecuvântat familia cu doi băieţi. Răzvan, fiul cel mare de 13 ani şi Cătălin, mezinul familiei de 9 ani. Ei sunt lumina şi sufletul familiei mele. Doar un părinte ştie ce vreau eu să spun, doar un părinte case iţi iubeşte îngerii daţi de Dumnezeu.

Uneori, stau si ma gandesc, de ce trebuie ca lumea sa sufere? In aceste momente in care astern aceste cuvinte, ma gandesc daca v-a citi …… oare voi reusi sa sensibilizez pe cineva? Voi avea puterea si taria sa trec peste aceasta nenorocire care mi-a lovit familia? Ma aplec in fata voastra si va rog sa-i acordati o sansa fiului meu Razvan.

In 2009 la spitalul INTERSERVISAN din Cluj Napoca au inceput problemele noastre cand in urma unor analize ni s-a comunicat ca fiul meu avea acumulare de mucus in ureche, care urma sa fie aspirata si tratata. In urma acestei interventii , fiul meu a inceput sa acuze dureri groaznice de cap. Am hotarat sa-i fac un RMN la CLUJ-napoca deoarece in Baia Mare nu exista aparatura necesara.

Timpul s-a oprit in loc pentru cateva secunde si am crezut ca totul s-a sfarsit cand medicul mi-a citit RMN-ul si am fost anuntati ca fiul meu avea o tumoare pe creier.Am fost indrumati spre DR. PROF. Florescu , medic neurochirurg pentru operatie, operatie care s-a efectuat la sfarsitul anului 2009. Din spusele medicului, operatia a avut succes, dandu-ne certitudinea ca nu vor mai aparea probleme.

Bucuria, emotia ,lacrimile ne-au coplesit pe toti, cosmarul luase sfarsit, dar nu pentru mult timp. Azi dupa 2 ani retraim aceleasi momente dureroase, aceleasi deziluzii, pentru ca in urma controlului de 2 ani, RMN-ul a confirmat ca tumoarea a recidivat. Cuvintele DR.Florescu au fost:”trebuie reoperat”

Am inceput sa ma informez , sa ma documentez pana am dat o de mana de ajutor , am auzit de DAN SANTIMBREANU, un suflet de om, un om care a cunoscut durerea dar si un supravietuitor in lupta cu boala. La el am gasit speranta si ne-a indrumat la clinica unde a fost si el operat, in Germania la INI HANNOVER. Am trimis si noi analizele fiului meu la aceasta clinica raspunsul sosit de la Prof.Dr.R. Fahlbusch a fost ca operatia se poate face cu succes ,insa suma necesara operatie si a ingrijirilor se ridica la 50.000 euro, asa cum ne-a confirmat deja clinica si ar trebui facuta cat mai curand.

In momentul de fata nu am acesti bani si nici nu cred ca am cum sa fac rost de ei intr-un timp asa de scurt, iar de formularul E 112 (de la Casa Nationala de Sanatate) nu putem beneficia deoarece operatia se poate realiza si in Romania, chiar daca sansele sa scape fara sechele sunt foarte mici.

Pentru al putea ajuta pe Razvan o puteti face

Pentru cei care cred ca ne pot ajuta cu donatii oricat de mici sau care pot da informatia mai departe la societati care au posibilitatea sa ma sprijine am afisat urmatoarele conturi deschise la BCR Sucursala Baia Mare, Maramures:

- EURO RO93RNCB0182125040580002

- LEI RO23RNCB0182125040580001

Mai multe detali despre acest caz le puteti citi pe pagina:

http://nedelcarazvan.wordpress.com/

Pentru informaţii suplimentare vă stăm la dispoziție la nr. de telefon 0743622397 (Alin Nedelca)

Va rugam sa postati povestea pe site-ul sau blogul d-voastra

Sursa:Sa fim oameni

Bunule te iubeşte inima mea săracă

2012-02-18T08:14:00.000-08:00

Bunule te iubeşte inima mea săracă, vreau să-ţi spun toate gândurile Mele, tot ce simt, să fii cu mine când te cheamă inima mea săracă. Bunule, îndrăznesc să-ţi spun tot ce simt şi ce-mi doresc, şi ştiu că Tu mă cunoşti mai bine decât oricine, mai bine decât eu însămi. Îmi cunoşti cele mai adânci locuri ale sufletului meu, cele mai profunde gânduri, îmi cunoşti săraca inimă şi bătăile ei.

Tu Bunule, poţi să mă cureţi, să mă ridici, să-mi ştergi lacrimile, să mă ajuţi să fiu blândă şi să pot zâmbi... Bunule, te iubeşte săraca mea inimă şi tot sufletul meu păcătos suspină după tine.

Bunul meu, vreau să mă ierţi acum pentru tot ce nu ştiu când greşesc şi glasul Tău să se audă mereu în conştiinţa mea.

Mă rog Ţie, Hristoase Bunule să ne primeşti pe toţi întru Împărăţia Ta, să fim împreună cu Tine, să Te slăvim în veci. Domnul meu, ia-ne la Tine pe noi toţi, precum voieşti Tu. Nu am făcut nimic bun înaintea Ta, dar sufletele suspină după iubirea Ta sfântă.

Domnul meu, iartă-ne acum precum ne iertăm şi noi unul pe altul, şi învaţă-ne să ne iubim cu iubirea Ta, dă-ne mângâiere...iartă, Bunule veşnică iubire...

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

18 februarie: Sfantul Mucenic VALERIU GAFENCU – 60 de ani de la trecerea in Sinaxarul Ceresc

2012-02-18T05:45:00.000-08:00

Astăzi se implinesc 60 de ani de când marele nostru mărturisitor, Valeriu Gafencu, s-a săvârşit întru Domnul, la penintenciarul din Târgu Ocna. După o grea suferinţă, asumată până în ultima clipă ca pe cercetare a lui Dumnezeu, tânărul Valeriu de numai 31 de ani, avea să-şi prorocească propria moarte, asemănându-se astfel cu marii sfinţi, cărora Dumnezeu le dădea darul înainte vederii. Tot în acele momente de suferinţă Valeriu Gafencu a dat pildă tuturor despre cum trebuie să ne iubim aproapele, dar şi duşmanii.
Fiind un exponent al Mişcării Legionare, de care nu s-a lepădat niciodată, mărturisitorul Valeriu Gafencu dă mărturie despre formarea creştină care a primit-o în cadrul acestei organizaţii; fiind pus pe Calea lui Hristos, a ajuns la desăvârşire, prin suferinţă, prin asumarea Crucii, căci spunea cu bucurie: “Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.
Să cerem şi noi acelaşi lucru, în aceste vremuri din ce în ce mai ameninţătoare la adresa libertăţii noastre, rugând pe cel mai mare sfânt al nostru, aşa cum îl caracteriza părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, să mijlocească la Maica Domnului şi la Tronul Ceresc.
Cititi va rog mai multe in articolul fratelui Apologeticum:
Sfântul Mucenic Valeriu Gafencu – 60 de ani de la trecerea în Sinaxarul Ceresc. Un NOU acatist închinat acestui sfânt
Sursa:Saccsiv
Sursa Video: Youtobe.com

Fii bun,ajuta o mama sa invinga cancerul!

2012-02-17T12:36:00.000-08:00

Are 40 de ani si doi copii care o vor alaturi pentru cat mai mult timp.Este vorba despre Cristina Munteanu ,din Bacau care duce o lupta cu o boala nemiloasa ,cancerul .In vara anului trecut s-a operat de cancer la san,dar din pacate a recidivat si acum a fost descoperita cu metastaze la plamani si esofag.O operatie in Turcia ai poate salva viata.Interventia si tratamentul intr-o clinica de aici se ridica la 10.000 de euro .bani de care nu dispune in totalitate .,,Am aflat ca la o clinica din Turcia exista un aparat care stopeaza evolutia acestui cancer galopant.Noi ,familia strangem cat putem,dar nu avem cum sa adunam aceasta suma . Am trimis actele in Turcia si este asteptata acolo'', a explicat Nicoleta Sendrea,nepoata femeii.Toti cei care vor sa o ajute sa traiasca,sa-si sustina copiii la examenele pe care le au de dat,unul la final de clasa a VIII-a,celalat de bacalaureat,pot depune o suma de bani,indiferent cat de mare sau de mica ,in contul :
RO37BRDE040SV08302140400,deschis pe numele Vasile Munteanu
Contact: Munteanu Vasile - 0724.388.152
Cei care nu pot ajuta cu banii pot ajuta acest suflet rostind o rugaciune.
Sursa:Desteptarea Bacau

Rugăciune pentru omul bolnav

Preaputernice şi slăvite Doamne Iisuse Hristoase! Tu, Care ai venit în lume să tămăduieşti neputinţele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi ai primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră! Din adâncul inimii Te rog să primeşti smerita mea nevoinţă şi această mică rugăciune a mea pentru cel încercat de boală!
Mântuieşte-l, Doamne, precum ştii, ca un bun şi iubitor de oameni, şi rânduieşte Tu toate spre folosul său. Că noi neputincioşi suntem şi nu îl putem ajuta dacă nu ne vei lumina cu harul Tău.
De e voia Ta, îl poţi pedepsi precum se cade pentru păcatele sale, tămăduindu-l cu ierburile amare ale durerii, ca un doctor priceput, precum vei vrea.
Dar căzând înaintea Ta Te rog, îndură-te de robul Tău, potoleşte-i fierbinţeala, alină-i suferinţa, ridică-l din patul durerii.
Să îi fie această încercare prin care trece spre îndreptarea vieţii, spre început bun mântuirii şi spre iertarea păcatelor.
Şi dacă îi e de folos să ducă mai departe crucea bolii, fie, Doamne, după voia Ta, nu după voia noastră. Dăruieşte-i lui răbdare şi linişte, alungând de la el toată frica şi toată deznădejdea, ca să nu fie îngenuncheat de durere şi să cârtească sau să cadă în patima mâniei.
Ajută-l, Iubitorule de oameni, ca văzând el mila Ta să cadă la picioarele Tale cu lacrimi de pocăinţă şi de mulţumire, ca să se învrednicească să audă glasul Tău cel sfânt: „Iertate îţi sunt păcatele!” Amin.

Facem un Apel catre totii detinatori de site-uri sau bloguri sa preia acest Apel Umanitar. Va Multumim.Doamne Ajuta!

Iertarea - cea mai grea iubire dintre toate

2012-02-15T10:04:00.003-08:00

Nu pot să cred că vreunul dintre cititorii mei este străin de iertare, fie de nevoia de a fi iertat, fie de nevoia de a ierta. Nevoia de a ierta, după porunca lui Hristos, se extinde şi dincolo de cei care ne cer iertare : ni s-a poruncit să-i iertăm pe duşmanii noştri - care, presupun eu, că rar ar dori să-şi ceară iertare de la noi.

Sigur, ceea ce simţim noi referitor la cei care ne sunt cu adevărat duşmani, este că nu vrem să-i iertăm. Nu avem încredere în ei; rana a fost prea adâncă; ofensa adusă de ei nu a fost împotriva noastră ci împotriva unei personae pe care o iubim şi care este deosebit de vulnerabilă. Aş putea lărgi lista, dar toţi o cunoaştem prea bine. Motivele pentru care ne este greu să-i iertăm pe duşmanii noştri sunt infinite.

Dar porunca rămâne - nu ca un sfat despre cum să avem o viaţă mai sănătoasă, mai fericită - dar împreună cu aducerea aminte că vom găsi iertarea numai în măsura în care iertăm. Iertarea nu este ceva opţional - ci o activitate spirituală fundamentală pe care trebuie să învăţăm să o practicăm ca şi cum mântuirea noastră ar depinde de aceasta, căci aşa şi este.

De mai multe ori în Scriptură, iertarea celorlalţi (inclusiv a duşmanilor) este prezentată ca fiind în legătură cu devenirea noastră asemenea lui Dumnezeu, conform imaginii Sale. Astfel, când mă gândesc la iertare, mă gandesc, de asemenea, la toată viaţa spre mântuire - căci calea de a fi readus la plinătatea imaginii lui Hristos trece chiar prin iertarea duşmanilor noştri. Aceasta poate fi într-adevar cheia pentru mântuirea noastră (aşa cum este lucrată în noi) şi măsura ei cea mai exactă.

Acestea fiind spuse, oricum, mai trebuie să spunem că această poruncă a iertării nu este proprie omului - nu avem puterea de a împlini această poruncă prin noi înşine. Sfântul Grigorie de Nissa a spus odata ca „omul este lutul căruia Dumnezeu i-a poruncit să devină dumnezeu." Sigur, este absolut imposibil pentru lut să facă aşa ceva (cu excepţia cazului în care Dumnezeu face asteasta).

Toate acestea fiind spuse, mila stă la baza iertării. Ne rugăm ca iertarea să ne pătrundă inima. Implorăm ca iertarea să ne pătrundă inima. Ne rugăm insistent lui Dumnezeu pentru ca iertarea să ne pătrundă inima.

Chiar ca un rezultat al milei - nu începem cu lucrurile cele mai grele ci cu cele mai uşoare. Nu începem postul prin cel mai strict regim. Nu începem rugăciunea cu un efort de rugaciune neîntreruptă timp de patruzeci de zile (sau vreo alta faptă vitejească). Asemenea eforturi ar trebui să ne zdrobească fie prin dificultatea lor, fie prin succesul nostru.

Acestea sunt căteva gânduri pentru începutul vieţii de iertare:

1. Începeţi prin a va lupta să deprindeţi obişnuinţa iertării în cele mai mici lucruri. Cu un copil, în trafic, cu supărările mici. Nu vă luptaţi puţin ci aruncaţi-vă în iertare. Aceasta ar trebui sa devina o obişnuinţă, o obişnuinţă de a fi milostiv, o faptă mareaţă.

2. Folosiţi această rugăciune pentru duşmani care par a fi dincolo de puterea noastră de a ne ruga: „Doamne, la înfricoşata judecată, nu-i osândi pe ei pentru mine." Aceasta plasează iertarea la o anumită distanţă şi chiar şi o inimă neînduplecată poate deseori să spună această rugăciune de iertare de la o asemenea distanţa.

3. Fii mereu atent la căderile tale şi cere-I lui Dumnezeu mereu iertare. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!"

4. Pe cât de mult posibil cultivaţi în inima voastră întelegerea că toţi oamenii sunt păcătoşi şi sunt victime ale căderii. Nici unul dintre noi nu intră într-o lume a purităţii, nici noi nu venim pe lume pe deplin funcţionali ca fiinţe umane. Este o cultivare graduală a milei în inima noastră. Mulţi se vor plânge că această cultivare a noastră are deja un „cult al victimizării" în care nimeni nu este răspunzător pentru faptele sale. Aceiaşi oameni îşi vor imagina că lumea ar fi mai bună dacă fiecare ar fi mai responsabil. Dar ei înşişi nu vor lua asupra lor responsabilitatea noastră a tuturor. Cum spune Dostoievski , „fiecare om este responsabil pentru tot înaintea tuturor." Astfel, plângerea vine din mândrie. Credem că noi nu suntem responsabili pentru starea în care se află lumea, şi că numai dacă ceilalţi ar fi la fel de buni ca noi, lumea ar fi mai bună. Aceasta este o minciună.

5.Raspunsul potrivit la asumarea unei astfel de responsabiliti este sa te rogi si sa ceri iertare. a te simti vinovat este o alta actiune centrata asupra sinelui si nu este acelasi lucru cu a cere iertare.

6. Mergi macar o data pe an la o spovedanie generala-avand grija sa marturisesti cat mai multe sentimente gresite din cate iti amintesti(acest ultim sfat este dat de mitropolitul Jonah Paffhausen)

„Iar vouă celor ce ascultaţi vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri. Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa; Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi. Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi. Daţi şi se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf, căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura." (Luca 6:27-38).

(Părintele Stephen Freeman)
Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Cheia schimbării lumii

2012-02-14T03:35:00.000-08:00

Azi, mergând spre casa bunicii împreună cu familia mea, priveam peisajul atât de obişnuit, atât de cunoscut mie, mintea mea fiind învelită în zeci de gânduri. Printre gândurile mele apare şi întrebarea cu numărul 2 de pe acest frumos site şi anume: "Dacă ar fi să muriți în această seară, fără a mai apuca să vorbiți cu cineva, care ar fi lucrul pe care ați regreta cel mai mult că nu l-ați spus? De ce nu ați făcut-o până acum?".

După ce am citit prima dată întrebarea am meditat în seara aceea la răspuns. În cele din urmă am constatat că până acum nu am realizat mai nimic în viaţă, pierzându-mi timpul atât de preţios cu lucruri materiale, griji fără rost, zile în care am fost pesimistă, deznădăjduită, sau momente în care am luat în considerare mai mult decât trebuie părerile celor din jur, lăsându-mă influenţată de opinia lor şi ajungând să mă subestimez.

Dacă ar fi fost ultima noapte din viaţa mea aş fi regretat enorm:

momentele în care nu am ştiut să zâmbesc,
momentele în care nu i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate minunile de care am avut parte, însă pe care nu le-am observat, oarbă fiind de lucruri artificiale.
faptul că nu le-am spus celor dragi cât de mult îi iubesc şi
faptul că de multe ori mi-am sufocat sufletul în păcate, alegând să mă comport întocmai cum se aşteptau alţii să mă comport deşi nu era un comportament frumos,
dar şi clipele în care fără să vreau i-am rănit de multe ori pe cei din jur.

Mulţi tineri din zilele noastre îşi acuza părinţii că nu au ştiut să le poarte de grijă, să le dea bani pentru a-şi satisface nevoile, însă mă întreb: dacă acei părinţi ar dispărea mâine, ce s-ar întâmpla cu aceşti tineri, ce ar gândi şi ar simţi ei? De ce nu ştim, de multe ori să apreciem un lucru, o persoană, un sentiment decât după ce le pierdem ? Nu ar fi mai simplu dacă nu am lăsa pe mâine aceste frumoase, adevărate şi până la urma singurele cuvinte cu adevărat importante din viaţa noastră: te iubesc, şi le-am zice chiar în acest moment ? Poate mâine nu vom mai fi pentru a le spune... poate o să fie prea târziu

Până nu demult nu le ziceam părinţilor mei, fratelui meu că îi iubesc, deşi îi iubeam, însă, acum le zic asta în fiecare zi, dacă pot, dacă nu, săptămânal sigur, şi nu numai lor.

Acum doi ani cu aproximaţie mi-a venit ideea că pot schimba lumea, urmând ca în curând să îmi dau seama că era doar o iluzie frumoasă şi prea măreaţă... însă şi cu iluzia m-am înşelat şi am ajuns la următoarea concluzie: lumea întreagă nu o poţi schimba, dar poţi schimba lumea din jurul tău. Cum poţi face asta ? Simplu, prin comportamentul tău, prin faptele şi vorbele tale. Cu o vorbă poţi să înseninezi ziua cuiva dar o poţi şi întunecă, însă cu un zâmbet naşti zâmbete de cele mai multe ori

Haideţi să încercăm să schimbăm lumea noastră până nu ne vine rândul să ne întâlnim cu Judecătorul şi să Îl dezamăgim. Ce frumos este să faci pe cineva fericit, ce minunat este când şti că există cineva care te iubeşte şi care este alături de tine.

Fericirea nu te costă nimic, din contră te îmbogăţeşte, dar tristeţea, disperarea te sărăceşte, te transformă într-un deţinut căruia i se interzice să vadă lumina. O inimă fericită este cea în care sălăşluieşte Creatorul. Să nu o întinam şi nici să punem lacăt pe ea fiindcă, în primul rând pe noi ne distrugem iar apoi şi pe cei din jur.

O inimă uşoară, o viaţă senină şi adierile line ale harului dumnezeiesc să ne fie noua daruri sfinte !

(Mihaela)

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

SA NE RUGAM PENTRU POTOLIREA ZAPEZILOR!

2012-02-13T12:39:00.000-08:00

Rugăciune pentru potolirea stihiilor

Doamne, Dumnezeule, Cel ce de bunăvoia Ta ai adus toate dintru neființă întru ființă, și cu puterea Ta păstrezi făptura, chivernisind lumea cu purtarea Ta de grijă; Tu, Care din patru stihii ai așezat făptura și cu patru vremi ai încununat curgerea anului, fii binecuvântat! Că de Tine se cutremură toate puterile îngerești, pe Tine Te laudă soarele, pe Tine Te slăvește luna, Ție se supun stelele, pe Tine Te ascultă lumina, de Tine se îngrozesc adâncurile, Ție slujesc izvoarele, Tu ai întins cerul ca un cort, Tu ai întărit pământul pe ape, Tu ai îngrădit marea cu nisip, Tu spre răsuflare ai revărsat aerul.
Cel ce poruncești norilor și umbli pe aripile vântului; Cel ce cauți spre pământ și-l faci de se cutremură; Cel ce Te atingi de munți, și ei fumegă.
Tu ești Cel ce odinioară într-un nor gros, înconjurat de fulgere și tunet, Te-ai arătat lui Moise pe muntele Sinai; Tu, în vremea lui Avraam și a lui Lot, ai trimis din cer ploaie de foc și pucioasă și pentru fărădelegile lor nenumărate, cetățile Sodoma și Gomora le-ai stricat.
Mărturisesc dar atotputernicia Ta și, cu umilință plecându-mi genunchii, îndrăznesc a Te ruga: Îndură-Te de noi, păcătoșii și nevrednicii, și nu lăsa ca, pentru fărădelegile noastre cele mari, zidirea și făpturile Tale să fie înghițite de pieire! Toate vietățile așteaptă de la Tine să le dai hrană la bună vreme; dându-le Tu lor, vor aduna; deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăți; dar întorcându-Ți Tu fața, toate se vor tulbura și se vor sfârși și în țărâna lor se vor întoarce.
Așa Doamne, milostivește-Te spre noi și fă ca arătarea puterilor Tale nesfârșite să nu ne fie nouă spre osândă și pieire, ci spre îndreptare și zidire, ca să cunoaștem că Tu ești singur Dumnezeu adevărat, mult-milostiv și mult-îndurat.
Dă-ne așadar să păstrăm pururea neschimbată această cunoaștere; întărește-ne voința de a păzi în toată vremea poruncile Tale. Toarnă, Bunule, în inimile noastre simțirea dumnezeiască a dragostei frățești către toți semenii noștri, pentru ca, iubindu-ne cu adevărat unii pe alții, toți să Te mărturisim pe Tine, Dumnezeu cel întreit în fețe.
Că a Ta este stăpânirea și a Ta este împărăția și puterea și slava: a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sursa: Doxologia

Sufletul unui orfan poate deveni casă a lui Dumnezeu

2012-02-11T07:41:00.000-08:00

Dupa cum observam in lume, intuneric mare domneste in inima, mintea si viata oamenilor, caci in intuneric sufletesc si trupesc zamislesc si se nasc copii pe fata pamantului. Raul acesta poarta multe nume. Copii acestia se zamislesc ca niste fii ai intunericului, caci se nasc in pacate de desfranare, desi se nasc din parinti crestini. Majoritatea crestinilor au cazut cu totul din harul virtutilor, caci unii dupa ce traiesc necununati, fara binecuvantarea lui Dumnezeu prin preotul din Biserica, nu tin socoteala de posturi, de sarbatori, nu respecta legile dreptei credinte.

Se straduiesc oamenii sa faca multe lucruri bune in viata aceasta, sa aibe o casa mare, calduroasa, conditii bune pentru copii lor, iar aceste lucruri chiar le dobandesc. Problema care ne framanta pe unii dintre noi este a tinerilor, a copiilor orfani. Acestia au oare parte de toate conditiile pe care le avem noi, care avem parinti, casa.. avem destule bunatati, sa spunem... de care sa nu ducem lipsa?

Pe multi tineri ca acestia ii auzim plangand foarte des. Ei vor sa fie mai iubiti de oameni,mai prietenosi cu noi, cei care ii ocolim la tot pasul si ne ferim de ei. Ganditi-va numai la privirea unui copil care este luat de la sanul mamei sale si dat spre adoptie...in camin. El nu stie mare lucru, nu cunoaste inca partea amara a vietii ce il asteapta. Pentru el, lumea pare o camera unde este doar el si mama sa. Departarea de aceasta, departarea de parinti il schimba brusc pe copil, il instraineaza,il face sa se simta exclus de lume, si de accea se retrage intr-o lume riguroasa creeata de el.

Iubiti crestini,tineri si nu numai, noua ni se cade datoria sa ii iubim pe acesti tineri,caci nu ii vom iubi doar pe ei,ci inainte de toate i-L vom iubi pe Tatal, care este in ceruri si vede toate faptele noastre pe care le savarsim,cele rele dar si cele bune. Vai de acesti parinti care si-au abandonat copii! Au parasit niste ingeri,nu doar niste copii. Stim ca "parinte nu este cel care naste,ci cel care il creste pe copil",dar la o varsta copilul incepe sa intrebe despre parintii lui,incepe sa-si puna mii de intrebari la care nimeni niciodata nu i-a putut raspunde. Cunosc si cazuri fericite, copii adoptati cu stiinta de la o varsta mai mare, care acum sunt foarte bucurosi in sanul bisericii,si nu numai. Fete tinere nasc copii,apoi ii arunca sau ii omoara. De ce? A fost oare placerea mai mare la inceput, si nu placerea de a avea,de a creste un suflet?? Ganditi-va numai la miile de vieti, de suflete distruse prin avort! Mai bine lasi copilul singur,in speranta ca il va gasi cineva,decat sa il omori! Dar aceasta este o alta discutie...

De ce ne ferim de acesti orfani? Ei nu sunt tot oameni,ca si noi? Copii din zilele noastre ii batjocoresc, rad de ei pentru simplul motiv ca sunt "diferiti". Diferiti doar cu sufletul. Sunt sigura ca acestia,chiar daca nu au parinti, sau pe cineva care sa le fie aproape in suferintele cumplite ale vietii, il au pe Dumnezeu.Dar Domnul ne trimite pe noi,oamenii, sa-i ajutam pe acesti copii, iar putinul nostru sa il impartim cu ei. Chiar imi amintesc de Duminica trecuta,a tututor Sfintilor,cand la sfarsitul slujbei in biserica in care ma aflam, niste copii printre care si cei orfani sau adoptati, au impartit oamenilor iconite pictate de ei. Se vedeau bucuria si caldura din ochii lor. M-a impresionat acest gest si zambetul lor parca nu era doar al chipului,ci un zambet al sufletului.

Traim vremuri cumplite si apocaliptice, insa putem sa devenim noi mici calauzitori pentru acesti copii. Fiecare dar al nostru, fie chiar si cel mai mic, pentru ei devine un dar imens! Sa ii ajutam pe orfani, sa le deschidem dorinta spre cunoasterea de Dumnezeu, si astfel vom primi si noi rasplata in ceruri.

(Georgiana)
Sursa:Ortodoxia Tinerilor

PARINTELE IUSTIN PARVU IMPLINESTE 93 DE ANI. INTRU MULTI ANI, PREACUVIOASE PARINTE STARET!

2012-02-09T23:40:00.000-08:00

M-am născut într-o familie de oameni de la munte, cu obiceiuri frumoase, şi am fost educat într-un duh de evlavie. Aveam o icoană cu care mă culcam şi mă trezeam înaintea ochilor: Sfântul Munte al Athosului, scăldat de Marea Egee, pe care se vedeau bărcile, iar pe munte se vedeau mănăstirile şi chiliile sihaştrilor, şi în înălţime era Sfânta Treime binecuvântându-i pe nevoitori. Şi acolo mi-era veşnic gândul, în copilărie. Îi spuneam mamei, din când în când: trebuie să ajung la Sfântul Munte! Şi au trebuit să treacă ani şi ani de-a rândul şi să trec printr-o mulţime de încercări, ca până la urmă să ajung în Sfântul Munte şi să văd cu ochii locul atât de visat al copilăriei.
Spuneam că deprinderile şi firea se alcătuiesc în copilărie, cresc odată cu copilul şi mor o dată cu omul. După 25 de ani de încercări, m-am întors pe meleagurile satului natal şi m-am dus la un arbore, unde ne adăposteam noi, copiii; ne aşezam sau mâncam ceva sau ne odihneam, pe care crestam Sfânta Cruce şi scriam numele nostru dedesubt. Firesc, arborele acela crescuse acum: dacă atunci era subţirel, acum avea jumătate de metru în grosime şi se mai vedeau pe coaja lui, ca o cicatrice, integrate în arbore, numele şi Sfânta Cruce. Ei, cam aşa este şi viaţa noastră în trupul acesta mare al creştinătăţii, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „suntem mădulare unii altora”. Nu numai noi, oamenii, suntem părtaşi unii altora, ca mădularele unui singur trup – Biserica, ci suntem înrudiţi, prin firea pământească, şi cu animalele, cu plantele, cu pomii, cu pietrele, cu pământul, cu aerul şi cu apa. Trăim în ele şi ele trăiesc în noi. Tot aşa, mănăstirile sunt nişte oaze pentru rugăciune, mângâiere şi mântuire a poporului creştin ortodox. Mănăstirile înseamnă rugăciune. Mănăstirile au fost şi rămân un loc unde s-a făcut educaţia şi formarea creştinului care îşi realizează idealul şi care îşi apără Biserica, îşi apără familia, îşi apără Patria, îşi apără şi neamul.
Sursa:Saccsiv
Sursa Video:Youtobe.com

Eu nu pot trăi fără Tine, Doamne !

2012-02-07T02:30:00.000-08:00

Domnul meu, astăzi îmi plec genunchii inimii mele la Sfintele Tale picioare mai mult ca oricând. Sufletul mi-e pustiit, vânt şi viscol greu a cuprins inima mea, nici un mădular al trupului meu nu-şi mai găseşte odihna, lacrimile udă obrajii mei ca o ploaie rece de toamnă, greutatea păcatelor mele apasă mai rău ca oricând.

Vino Iubitul Meu Iisus, i-a sufletul meu în braţele Tale, nu-i mai da drumul nicicând, Fă ca picioruşele Tale Sfinte să fie odihna mădularelor mele. Mi-e sete de pacea Ta şi nu o găsesc nicăieri. M-am rătăcit Dragul meu şi nu Te găsesc nicicum. Ieşi în căutarea mea, întinde mâna Ta spre mine, du-mi paşi pe calea Ta. M-am pierdut, Doamne! Nu e lumină în jurul meu, simt o umbră grea în sufletul meu. E goliciunea inimii mele!

Acum ştiu, Domnul meu! Eu nu pot trăi fără Tine, nebună am vrut să fug de Tine, dar oriunde m-am ascuns îmi era şi mai dor de Tine. Te-am părăsit, Doamne! Tu să nu mă părăseşti! Adu-mă înapoi Acasă! Să-mi plec capul pe genunchii Tăi, mâna Ta cea Dulce să mângâie creştetul meu, să nu Te mai pierd Domnul meu, nimeni să nu mi te mai ia, să nu-mi mai fie nici frig, nici sete, să încălzeşti inima mea cea sfârşită, să nu mă mai laşi nicicând, să-mi spui că acum totul s-a terminat, că nimeni nu va mai sta între noi. Nici vifor, nici iarnă, nici ploaie, nici vânt ci-n veşnicie vom sta amândoi!

(Maria)
Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Vreau să divorţez!

2012-02-05T13:13:00.000-08:00

Prea repede apare gândul divorţului şi prea uşor ne împăcăm cu el, ca şi cum ar fi cea mai bună soluţie. Te-ai certat cu el (cu ea), v-aţi supărat, v-aţi zis cuvinte grele, de la un timp relaţia voastra s-a răcit... Oare trebuie să divorţez ? Mai e oare vreo soluţie?

Noi oamenii suntem foarte schimbători, azi aşa, mâine invers. Chiar dacă azi ne-am certat... mâine ne putem îmbrăţişa, putem şterge totul. Părintele Stăniloae spunea că Dumnezeu a lăsat spaţiul ca să ne apropiem unii de alţii când ne iubim, şi să ne putem depărta atunci când nu ne înţelegem bine. Spaţiul trebuie depăşit prin parcurgerea distanţei, pentru a ajunge la persoana iubită. Depăşirea distanţei prin efort, este jertfa pe care o depui pentru a ajunge la cel pe care-l iubeşti.

Te-ai certat cu el, depărtează-te o vreme şi linişteşte-te. În loc să continui cearta sau să te gândeşti la divorţ, pleacă câteva ore de acasă ca să ai mintea mai limpede, şi vino mai târziu. Eşti foarte supărată, atunci dormi o seară la mama, sau la o prietenă şi vino mâine şi vorbeşte cu el... ai să vezi că lucrurile stau altfel faţă de ieri.

Divorţul îţi distruge şi ţie viaţa, şi lui. Divorţul marchează în rău viitorul copilului vostru. Divorţul face să dispară o parte din prietenii voştri, dacă nu toţi. Divorţul te dă afară din casă şi te obligă să locuieşti în altă parte, cu altcineva. Divorţul te obligă uneori să-ţi schimbi şi serviciul. Divorţul te târâie prin tribunale, cu avocaţi, cu certuri cu stres... Divorţul îţi strică toată viaţa în rău!

E oare aşa de greu să iertăm?! Ce dacă ieri m-am certat cu el, azi mă duc şi-l iau în braţe fără să-i zic nimic, pentru că încă n-am curaj să-i vorbesc, dar mâine o să am puterea să-i zic şi iartă-mă!

Chiar dacă el e de vină, mă duc eu şi-mi cer iertare şi îi spun te iubesc! Dacă încă e supărat, mă rog la Dumnezeu care ne-a unit şi-i zic: Doamne! Tu ne-ai unit, Tu împacă-ne! Fug la Măicuţa Domnului şi-i cer ajutorul: Măicuţa te rog îmblânzeşte-i sufletul şi linişteşte-l, şi ajută-ne să ne împăcăm!

Iubirea face mereu minuni, poate şterge răul, pentru că in ea este harul lui Dumnezeu.

Cum să-mi schimb toată viaţa de la două vorbe urâte?! De ce să divorţez de la un nimic.

În lume necazuri vom avea, dar aşa cum zice Domnul: Îndrăzniţi! că eu am biruit lumea.

Nu vă îngrijoraţi, nu e nici o căsnicie fără neînţelegeri, nu e nici o casă fără supărări şi certuri. Nu e nicio familie care să scape de ispitele celui rău. Viaţa e o luptă!

Crezi că dacă azi divorţezi de el, mâine vei găsi altul mai bun? Toate probleme se pot rezolva, iar la cele la care noi nu avem rezolvare, are Dumnezeu: "Ceea ce la oameni e cu neputinţă, la Dumnezeu e cu putinţă!"

Gândul divorţului e de la diavol, şi credeţi-mă că i-l dă oricui s-a cununat. Nimeni nu scapă! A venit ca un gând, ca un gând lasă-l să treacă.

(Claudiu)

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Alerg catre Tine...

2012-02-05T12:59:00.000-08:00

Inima cantare noua iti inalta...Lacrimile slujesc Tie, transformandu-se in picaturi ce viaza sufletul meu si il ridica spre Raza Mangaieriii Tale...

Ah, Iisuse.. Cuvintele tale sunt precum crinii nevestejiti ai caror petale se indreapta spre infinit. Glasul Tau...roua ce stropeste inima mea insalbaticita. Nu cer decat...iubire. Iubirea pentru Tine s-a racit iar inima-mi este pangarita de tot felul de pacate. Limba mea nu stie a graii slava ta cea prea Mare, cantarea mea nevrednica... cine o va asculta?

De fiecare data ma chemi; ma ridici si Te rastignesti pentru faptele mele. Dorul meu nestins cum iti va urma Tie? Privirea mea cum va patrunde Lumina din ochii tai cei blanzi,blajini? Dulceata Harului tau se coboara iarasi peste mine...fiori ma cuprind iar coplesitoarea ta bunatate ma inalta spre poruncile Tale. Crucea parasita ma cheama iar,si iar. Ma strigi, Tu esti in mine! Inlauntrul meu domneste Glasul Tau, salasluieste Duhul Tau.

Ah, Iisuse...palmele tale sunt izvorul nesecat al ratacirii mele... Privesc spre chipul tau iar sentimentele nobile ma poarta spre Imparatia iubirii Tale. Taina cea necuprinsa a mangaierii Tale nu este altceva decat o treapta pe care zilnic o cobori spre mine.

Alerg catre ea...alerg catre Tine. Alerg catre Drumul Mantuirii...

Ah, Iisuse...primeste-ma pe mine...

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

O viaţă adevărată şi o alta aparentă

2012-02-04T08:34:00.000-08:00

Am primit acum un an şi ceva cartea "Viaţa mea în Hristos" a Sfântului Ioan de Kronstadt de la naşa mea. E o carte extraordinară, e o carte care nu trebuie să lipsească nimănui. Sfântul Ioan a avut o viaţă dumnezeiască şi a trăit foarte multe lucruri, şi vorbeşte aşa uşor şi sincer despre toate aspectele vieţii. Am găsit ceva frumos aseară în cartea lui:

"Există, fraţi creştini. o viaţă adevărată, reală, şi o alta aparentă, falsă. Să trăieşti pentru ca să bei şi să mănânci, să te-mbraci, să te plimbi, să te îmbogăţeşti, în general să trăieşti pentru plăceri şi preocupări pământeşti, sau pentru a pune la cale intrigi, uneltiri, pentru a-i judeca şi bârfi pe alţii, este o viaţă aparentă.

Să trăieşti pentru a-i bineplăcea lui Dumnezeu şi a fi de folos semenilor, a te ruga pentru mântuirea sufletului lor, ajutându-i în tot chipul să se mântuiască, iată ce înseamnă să trăieşti cu adevărat. Primul mod de viaţă este o moarte spirituală continuă, al doilea, o neîncetată viaţă în duh."

Eu cred că viaţa în plăceri e aparentă pentru că placerile sunt trecătoare. Noi vrem să ne satisfacem pofta aceasta de fericire veşnică cu lucruri ne-veşnice, cu lucruri trecătoare. Doar omul e veşnic.

Părintele Stăniloaie spune: "Bucuria vine doar din relaţia cu oamenii şi cu Dumnezeu", restul nu sunt bucurii adevărate, palpabile şi netrecătoare, ci sunt inconsistente, se topesc repede, dispar rapid. Deci sunt aparente.

Un coleg de servici, absolvent al Facultăţii de Filozofie m-a învăţat că adevărat e doar ceea ce nu se schimbă niciodată, nu dispare niciodată. Nici legile fizicii nu sunt adevărate căci ele se întâmplă în 99% din cazuri în viaţa de zi cu zi, dar au fost şi momente când nu s-a întâmplat aşa, au fost şi minuni. Deci au fost momente când ele nu s-au verificat deci când au fost neadevărate.

De aceea adevărul e ceea ce rămâne în veac, ceea ce nu trece niciodată.

Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. (In, 14,6)

Adevărul e personal. Adevărul e Dumnezeu.

(Balan Claudiu)

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

De la sensibilitate la rautate (Nestemate duhovnicesti vol II)

2012-02-04T08:20:00.000-08:00

În copilărie, Părintele Paisie Aghioritul căuta mereu fapta bună. Cuviosul Paisie povesteşte că odată, când un frate de-al său a omorât o păsărică, s-a mâhnit foarte mult şi l-a certat cu asprime. El a luat pasărea şi a îngropat-o. În acea vreme se împrietenise cu mulţi copii de vârsta sa. Mergeau în pădure, se rugau, citeau Vieţile Sfinţilor şi posteau.
Dar după o vreme, mamele acelor copii şi-au sfătuit odraslele: ,,Nu faceţi prietenie cu acesta, că nu degeaba este poreclit călugărul, o să vă chinuiască!”.
Şi astfel, viitorul mare ascet, Paisie a ajuns să nu mai aibă prieteni de vârsta lui. Şi a încercat să facă prietenie cu copii mai mari. A început să tragă cu praştia şi a devenit cel mai bun ţintaş. La început trăgeau la ţintă, apoi au început să tragă după păsări. Odată a nimerit o păsărică şi a ucis-o. Atunci s-a trezit şi şi-a adus aminte cum l-a mustrat pe fratele său exact pentru aceeaşi faptă urâtă. S-a trezit duhovniceşte şi de atunci a căutat să nu mai facă rele.
De la o astfel de sensibilitate sufletească, la o mare răutate poate ajunge cineva, dacă nu ia aminte şi este atras în anturaje rele! În timp ce prieteniile bune ajută mult.

Sursa: Cristi Serban

Păcăleala Horoscopului

2012-02-03T00:37:00.000-08:00

Horoscopul "prevesteşte" ce mi se va-ntâmpla mie astăzi pe baza aşezării în spaţiu a planetelor. Horoscopul presupune deci un destin, o foaie scrisă deja cu ce o să mi se-ntâmple în fiecare clipă a vieţii.

Există horoscopuri pe o zi, există horoscopuri pe o lună, există chiar şi horoscopuri pe un an. De ce n-ar exista horoscopuri pe toată viaţa ? Şi dacă există prevestiri pentru toată viaţa mea atunci eu nu sunt liber, atunci eu sunt programat să îndeplinesc ce mi-e scris în destin.

Dar totuşi sunt liber să fac ce vreau, să aleg în fiecare secundă să fac ceva bun sau rău, sunt responsabil pentru fiecare faptă a mea în faţa tuturor oamenilor. Dacă fac ceva rău şi alţii mă vor acuza nu pot da vina pe horoscop, nu pot da vina pe aşezarea planetelor ci voi suporta consecinţele pe pielea mea.

Horoscopul e doar o invenţie care îndreptăţeşte pe oameni să făcă ce-i rău, lăsăndu-i să fie iresonsabili pentru faptelor lor, de care vor da seama la sfârşitul lumii.

Libertatea e cel mai mare cadou pe care l-am primit noi ca persoane de la Dumnezeu. Numai oamenii sunt raţionali (se-nţeleg prin cuvinte) şi sunt şi liberi în acelaşi timp. Calculatoarele create de noi sunt raţionale (gândesc) dar nu sunt libere.

Multe a mai creat omul pe pământ şi a ajuns la un nivel tehnologic de neimaginat dar totuşi nici cel mai sofisticat şi mai avansat computer din lume nu are libertate. E programat în aşa fel încât să facă o gama imensă de activităţi fiind de foarte mare folos societăţii, dar totuşi nu este liber. Acţionează doar cum a fost programat şi nu poate lua decizii singur. Libertatea de a lua decizii îi este străină total. Deşi este aşa de sofisticat şi de avansat nimeni n-o să-l trateze ca pe o persoană, nimeni n-o să vorbească cu el, pentru că e doar o maşină, fără demnitate, fără sentimente, fără înţelegere.

Dumnezeu l-a creat pe om dându-i libertate, lăsându-l să poată alege în fiecare moment. Având libertate omul poate vorbi cu Dumnezeu, poate sta în faţa lui Dumnezeu ca o persoană unică, fără să fie doar o maşinărie programată.

Predestinaţia şi horoscopul îndepărtează mintea noastră de Dumnezeu şi ne face să uităm că vom muri şi vom fi chemaţi în faţa Judecătorului Suprem să dăm seamă de fiecare faptă pe care am făcut-o prin libertatea noastră. A crede în predestinaţie e la fel ca şi cum am crede că noi venim de nicăieri şi că după moartea vom dispărea spre nicăieri. Dacă exista destin înseamnă că unii sunt condamnaţi fără voia lor să aibă o viaţă rea şi alţii una bună, unii se vor duce în rai şi alţii în iad fără voia lor şi fără meritul lor.

Dar bunul simţ şi conştiinţa ne spune că nu-i aşa. Zice Domnul:

"Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri." (Mt. 7,21)

Cel ce face de bună voie şi prin libertatea sa voia lui Dumnezeu acela merită prin faptele sale să intre-n împărăţia cerurilor.

(Balan Claudiu)
Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Aici...ruga iti este ascultata!

2012-02-03T00:34:00.000-08:00

Am pasit pentru prima oara la Sihastria Putnei inaintea admiterii la facultate.Tocmai terminasem Bacul cu bine, mai aveam la dispozitie o saptamana sa ma pregatesc. Dar...apare la orizont o plecare in Bucovina,cu prietenii. Fara sa stau prea mult pe ganduri, hotarasc sa plec in pofida comentariilor mamei, care, cu buna intentie, imi spune sa stau acasa. Admiterea bate la usa (subiecte grele, multi candidati).

In Bucovina, vizitam Voronet, Moldovita, Sucevita, Humor, Putna si.... Sihastria Putnei.

Aflat la 3 km de legendara Putna, micul schit (acum manastire in toata regula), impresioneaza prin simplitate si duhovnicie. Patrundem in bisericuta mica si recent pictata. Aici ne imbie mirosul de tamaie. Un calugar ne primeste cu caldura si incepe a depana povestea schitului.

Ajungem si la Icoana Facatoare de Minuni a Maiciii Domnului. Aceasta pare a ne urmari cu privirea-I blanda in orice colt al bisericii. Aflam ca a trecut prin mainile turcilor, prin razboaie si a stat cativa ani in casa unor sateni .In cele din urma, acestia se hotarasc s-o doneze bisericii, fiindca locul Ei era acolo. Aici incep vindecarile (bolnavi, copii paralizati, epileptici, demonizati).

Dupa ce parintele termina povestea, trecem prin fata Icoanei, fiecare, pentru a ne inchina si a ne spune pasul. Asa fac si eu.... aveam emotii foarte mari cu admiterea. La iesire, cumparam vederi si iconite de buzunar, pentru cei dragi.

Iata vine si ziua mult asteptata (20 iulie 2004). Emotii peste emotii, rugaciuni peste rugaciuni, participare la Sf.Liturghie (ca doar e Sf.Ilie) si... ora 4 dupa-amiaza! Ma inarmez cu buletin, marker negru si iconita de la Sihastria Putnei.

Ce a urmat, nu se poate explica in cuvinte. Cert este ca eu am devenit studenta la medicina. Ruga mi-a fost ascultata!Si de fiecare data cand merg la Sihastria Putnei, Maica Domnului ma asteapta. Dupa ce plec,se infaptuiesc minuni in viata mea! Ea stie ce vreau si, chiar fara sa-I cer,daca imi este de folos, imi daruieste!

Acum stie ce-mi doresc! De mi-ar fi de folos! Dar numai Maicuta Sfanta stie ce va fi!

Multumesc Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu pentru grija-Ti nemarginita!

(Anca-Larisa)

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Intampinarea Domnului – Cuvant al Sfantului Antim Ivireanul

2012-02-02T05:49:00.000-08:00

Întâmpinarea Domnului, numită în popor şi Stretenia (dupa numele vechi slavon) este evenimentul prezentării Pruncului Iisus la templu, la 40 de zile după naştere, spre a fi închinat Domnului. Cu acest prilej se făcea şi curăţirea mamei. Acest obicei biblic a rămas ca pildă şi la noi, ca îndatorire a mamelor de a aduce pruncii la biserică, la patruzeci de zile după naştere, pentru molifta de curaţire şi închinarea pruncilor la sfintele icoane. Mama care a născut vine în biserică şi în numele familiei aduce pe noul-născut ofrandă lui Dumnezeu, închinându-l la altar.

Iată cum predica Sfântul Antim Ivireanul (1650-1716) despre această sărbătoare.

Cuvânt de învăţătură la Stretenia Domnului nostru Iisus Hristos
al Sfântului Antim Ivireanul

(Fragmente)

[...] Astăzi, slava Domnului şi-a sfintei Fecioare descoperit o privim. Astăzi, bucuria cea cerească, pre care toate neamurile cu dragoste o aşteptă, sfântul praznic de astăzi o dă neamului omenesc. Au trecut cele vechi şi au înflorit cele noao, care nu se mai învechesc. Nu mai stăpâneşte de pe acum porunca cea tare a legii, ci mila Domnului împărăţeşte; pe toţi îi trage la Sine, cu mântuire şi îndelungă răbdare, nici pedepseşte, ca pe Ozan acela odinioară carele a îndrăznit de s-a atins de care nu era [voie] să se atingă.

Că Dumnezeu, pe toţi chemând la Sine, frica nu poate să zăticnească. Strigă zicând: Veniţi după Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi. Şi cine nu va alerga? [...] Că aceea ce rânduise Dumnezeu, pentru multa milostivire şi îndurare ce avea către noi, a venit Însuşi şi a împlinit pentru iubirea de oameni, ceea ce i se cuvenea Lui. Pentru care lucru adevărat a răsunat dumnezeiasca trâmbiţă, fericitul Pavel, zicând: Cele vechi au trecut, iată s-au făcut toate noi.

Drept aceea, ce voi putea cuprinde cu mintea mea, sau ce lucru vrednic voi putea grăi asupra zilei acesteia? Că de poate afla cineva mai mare şi mai slăvit decât pe Dumnezeu, poate că doară va afla mai mare şi mai cinstită decât pe sfânta Fecioară, care fecioară, ca alt cer gânditor, ţine în braţile sale pre Făcătoriul cerului şi al pământului, pre Fiul său, carele este născut din Tatăl mai nainte decât luceafărul şi-l aduce astăzi la bisérică, ca pe un cap ce este al Bisericii, să-l închine Domnului, Celuia ce i se închină toată făptura şi i se pleacă tot genunchiul.[...]

Zice sfânta Fecioară către Cuviosul Simeon: Primeşte, cinstite şi fericite bătrâne, pe acest prunc, care a sărăcit de voia Lui, a cărui bogăţie nu să poate spune: primeşte pe acest prunc, care este mai vechi decât toţi vechii; priimeşte pe acest prunc ce vezi, pe carele nici îngerii nu-L pot vedea; cuprinde-L cu braţele tale, pe carele nu-L poate cuprinde toată lumea. Adevărat, mic este de vârstă, iar anii nu I se ştiu. Mic este, dar este peste toate măririle mai mare. Mic este la vedere, dar este mare la pricepere. [...]

Şi luându-L Simeon în braţe, fiind pornit de Duhul Sfânt, a zis: Cu adevărat, Tu eşti stăpânul a toată făptura, Tu eşti Mântuitorul lumii, Tu eşti Dumnezeul nostru, pe Tine cu mare poftă te aşteptăm, de Tine doream, de Tine însetoşam, pe Tine adăst de atâta vréme. Ţie mă închin, pe Tine te rog ca Celuia ce eşti Stăpânul vieţii şi al morţii, Tu mă slobozeşte cu pace acum, din lumea aceasta şi din trupul acest stricăcios, că Te-am văzut cu ochii mei Mântuitoriul Meu. Slobozeşte-mă dintru această viaţă, să merg în iad, să spui de venirea Ta în lume, să-i mângâi pre acei ticăloşi şi osândiţi ce sunt întru închisoare de atâţia ani. Să le spun bucurie amărâţilor, să le spun cum că Te-am văzut cu ochii mei şi cum că Te-am pipăit cu mâinile mele şi cum Te-am ţinut în braţe şi cum ai înplinit toate ale legii şi vrei să pătimeşti şi vei să Te dai morţii pentru mântuirea tuturor şi vrei să te pogori şi în iad, ca să ne scoţi pe toţi de la muncă şi să ne sui, împreună cu Tine, la cer, să ne faci una cu Tatăl. Aşa Te rog, Stăpâne, mângăierea şi slava norodului Tău, lui Israil, lumina cea descoperită a limbilor celor dintru întuneric, slobozeşte-mă cu pace, ca să măresc numele Tău cel preaslăvit.

Acesta este praznicul bisericii noastre de astăzi, iubiţilor mei. Acesta este sfârşitul tainelor celor vechi şi începutul tainelor celor noi. Astăzi s-au împlinit toate ale legii celei vechi şi se încep cele noi. Şi de vreme ce Hristos, Dumnezeul nostru, cel adevărat, care este Legea şi Făcătorul legii, s-a supus legii, ca să ne arate noua că este cu cale şi cu dreptate să ne supunem legii, drept ce, să nu ascultăm, ci stăm împotriva legii şi lui Dumnezeu, ca şi cum ne-ar fi vrăjmaş de moarte. 10 porunci sunt scrise în lege şi nici una nu ţinem.

Porunca cea dintâi zice să nu avem alt Dumnezeu înaintea lui, iar noi avem pe mamonul nedreptăţii.

A doua poruncă zice să nu luăm numele Domnului în deşert, iar noi îl purtăm prin gurile noastre, ca o nimica.

A treia poruncă zice să sfinţim sâmbăta, adică să cinstim şi să ţinem praznicile, iară noi atunci facem lucrurile cele mai multe şi lucrurile cele mai necuvioase.

A patra poruncă zice să cinstim pre părinţii noştri, iară noi îi ocărâm şi-i şi batem.

A cincea poruncă zice să nu ucidem, iar noi, de nu putem ucide cu băţul, sau cu sabiia, ucidem cu limba şi, de nu putem ucide pe alţii, ne ucidem şi ne omorâm înşine pe noi, cu faptele cele rele.

A şasea poruncă zice să nu preacurvim, iară noi facem altele mai rele şi mai spurcate, care nu le pot grăi.

A şaptea poruncă zice să nu furăm, iară noi luăm de faţă, cu sila.

A opta poruncă zice să nu mărturisim strâmb, iară noi jurăm cu mâinile pe sfânta Evanghelie ca să nu pierdem cinstea şi pierdem pe Dumnezeu.

A noua poruncă zice să nu poftim muiarea vecinului nostru, iară noi mijlocim ca să ştie şi el de acel lucru, iară să nu zică nimic, că apoi nu e bine de el.

A zecea poruncă zice să nu poftim vreun lucru străin, iară noi luăm tot, să nu aibă cu ce să hrăni.

Şi iată, dară, că nici una din cele zece porunci nu ţinem, nici facem. Iar de va socoti cineva din noi cum că vorbele acestea nu sunt adevărate, îi las în seama cugetului său şi de nu-l va bate cugetul în sine, atunci poate că acel om va fi au prea sfânt şi drept înaintea lui Dumnezeu, au este nesimţitoriu.

Ce tu, Doamne, Cela ce pentru bunătatea Ta cea de margine şi multa milostivire ai voit de ai luat trupul firii noastre celei slabe şi ai împlinit toate ale legii, îndură-Te şi ne luminează şi noua minţile şi inimile, ca să ne arătăm împlinitori legii şi ale poruncilor Tale şi ne miluieşte ca un milostiv, după mulţimea îndurărilor Tale, ca de pururea să mărim numele Tău cel prea slăvit.

Amin.

Sursa:Apologeticum

Ce rost are să fii bogat, dacă nu eşti iubit?

2012-02-01T23:03:00.000-08:00

Din cele mai vechi timpuri oamenilor le-a plăcut să fie originali şi să aibă întotdeauna lucruri unice pe care doar ei să le posede prin asta arătându-şi bogăţia, originalitatea, chiar şi (pseudo)valoarea.

În fiecare zi ieşi din casă şi începi să te plimbi pe străzi. Pe drum priveşti la oameni, unii sunt trişti, alţii zâmbesc, unii sunt tineri aiuriţi, visători, alţii sunt în vârstă, obosiţi. Oameni obişnuiţi, apoi îţi întorci privirea iar privirea îţi cade pe o vitrină având în mijloc un telefon la reducere. Nu doar un simplu telefon, ci modelul cel mai nou, modelul pe care-l vezi la televizor în reclame de câteva săptămâni, nici prin gând nu ţi-a trecut vreodată că îl vei putea avea în mâini, iar acum este acolo, la câţiva centimetri depărtare de tine, aşteaptă să-l iei, să fie al tău, iar tu să fii fericită. . . de ce? Pentru că-l ai şi pentru că. . . ? Atât. Te opreşti şi un gând îţi zboară prin minte:

-"De ce să nu-l am? ! Ce are dacă-l cumpăr? de ce să-l cumpere altcineva? Îmi place şi mi-l doresc atât de mult, este superb, toată lumea te-ar invidia pentru noul telefon şi în plus s-ar asorta foarte bine la stilul tău de a fi".

Îţi abandonezi gândul, mergi mai departe, continuându-ţi plimbarea, dai cu privirea de un afiş mare pe care scrie "De vânzare" şi un număr de telefon scris cu roşu, alături este o casă nouă, ar putea părea părăsită dacă nu s-ar observa gazonul îngrijit, piscină cea mare din stânga curţii şi gemurile deschise. O priveşti uluită, e casa visurilor tale, casa în care te-ai muta în câteva minute dacă s-ar putea. . . o priveşti iar bucuria ţi se citeşte în ochi:

-"Cine nu şi-ar dori o asemenea casă? De ce să nu o ai dacă îţi permiţi? Doar nu faci rău la nimeni, ţi-o iei pentru că vrei. O vrei şi punct. În plus, de ce să suferi văzând că altcineva şi-o cumpăra în timp ce tu-ţi doreşti asta şi îţi permiţi? "

Părăseşti într-un fel îndurerată stradă şi coborî în centrul oraşului, hoinăreşti pe-o stradă separată privind câteva magazine mici, o melodie se aude în surdină din depărtare, întorci capul şi sesizezi că se aude dintr-o mică bijuterie din colţ, paşii te îndreaptă spre ea.

Te opreşti pe loc, privirea fiindu-ţi furată de multitudinea de bijuterii strălucitoare ce stau înşirate pe-o catifea de culoare bej. Razele soarelui se aruncă asupra lor făcându-le şi mai strălucitoare, stau expuse aşteptând să fie luate, să fie purtate de cineva, să scoată în evidenţă degetele lungi, sau gâtul şi încheieturile mâinilor subţiri. Parcă te aşteptau pe tine. . . tot ce trebuie este să le iei.

"Sunt superbe şi ar arăta aşa de bine la rochia neagră ce o vei purta mâine seară, de ce să nu ţi le cumperi? După cât ai muncit le meriţi din plin, oricum nimeni nu a muncit cât tine, nimeni nu are casa plină de diplome care să reflecte munca ta, orice muncă merită şi-o răsplata, de ce să nu fie bijuteriile acelea răsplata ta? Sau telefonul care încă aşteaptă? Sau casa care e de vânzare? Le meriţi !"

Fiecare întrebare din capul tău primeşte imediat un răspuns, dar eviţi să îţi pui o singură întrebare. . . la care ţi-e teamă că nu ai putea avea un răspuns, că nu există răspuns. . .

Ai găsit răspuns la fiecare întrebare "le meriţi"/"îţi plac"/"ţi le permiţi, de ce să nu le iei? !" dar sunt şi alte întrebări, poţi găsi un răspuns pentru ele. . ?

"Ce rost are. . ? "

Ce rost are o casă cu 2 etaje când la sfârşit de zi doar paşii tăi se aud pe marmură albă?

Ce rost are un Iphone când niciun apel nu îţi face inima să bată de 10000 de ori pe minut?

Ce rost are un raft plin de premii când alături ai poze doar cu tine însuţi?

Ce rost are un pat dublu cu baldachin când partea stânga este în fiecare dimineaţă rece?

Ce rost are o bibliotecă întreagă de cărţi, când în nicio carte nu se găseşte un trandafir păstrat?

Ce rost are un dosar întreg de diplome, când alături ai un album de fotografii gol?

Ce rost are un avion privat, când tu zbori cu o singură aripă?

Ce rost are un colier de perle când viaţa ta e desenată-n cărbune?

Ce rost au farurile unui Mercedes când privirile tale-s stinse?

Ce rost are o piscină, când pe ea plutesc doar frunze moarte?

Ce rost are un parfum Channel, când în jur miroase a singurătate?

Ce rost are un portofel cu 3 carduri de credit când n-ai găsit niciodată pe uşă frigiderului un "Aşteaptă-mă că mă întorc. Te iubesc!" ?

(Lili)

Sursa: Ortodoxia Tinerilor

Machiajul - masca frumuseţii

2012-02-01T22:48:00.000-08:00

Nu-i aşa că naturaleţea, zâmbetul cald şi gingaş, ochii senini, sunt frumuseţea exterioară a fetelor pe care baieţii le admiră si le caută cel mai mult? Nu-i aşa că voi, fetelor, vreţi să fiţi admirate tot timpul de prietenul (soţul) vostru, să fiţi frumoase chiar şi dimineaţa când vă treziţi?

Fetele sunt ca şi florile: sensibile, fiecare cu parfumul ei, cu frumuseţea ei, nu este niciuna ca cealaltă. Dar noi baieţii avem o mare durere...De ce oare vă ştirbiţi frumuseţea adevarată şi o ascundeţi sub culori artificiale, machiaje, rujuri şi alte "unelte" special create şi promovate pentru voi de marile companii, pentru a-şi umfla conturile chinuindu-ne pe noi toţi?

Oare Dumnezeu care a facut toate păsările, florile, aşa frumoase, unele cu o singura culoare, altele cu sute de culori şi nuanţe, care mai de care mai încântătoare, nu putea să pună şi pentru voi fetele culori mai intense pe buze, ochi, pe obraji sau par, ca să fiţi admirate? Oare nu v-a facut El ca să placeţi baieţilor fără să depuneţi vreun efort?

Dar dacă nu aţi aflat până acum vă spun...aşa cum sunteti voi în mod natural aveţi toate ingredientele ce va trebuiesc pentru a plăcea viitorului prieten si soţ. Sunteţi frumoase aşa cum sunteţi, de ce vă ascundeţi sub un chip rece, care nu este al vostru? Dacă am colora un trandafir, o crizantema sau crin cu alte culori, dacă am schimba parfumul florilor ar mai fi aşa frumoase cum sunt ele? Mă indoiesc.

Poate o să-mi spuneţi că după gândire sunt un moşneag de 27 ani care are soţia cu fustă până-n pământ şi voal pe cap... dar vă înşelaţi, reprezint vocea a 90 % din baieţii, soţii, taţii din lumea aceasta. În continuare o sa vă dezamagesc şi nu o să spun să nu vă mai machiati, fardaţi, şi celelalte pentru că este păcat ci din contra, dar când o sa vă pierdeţi frumuseţea exterioară ce aţi primit-o în dar, care este trecătoare ca tot ce este pe pământ, să nu spuneţi că nu vi s-a zis că sunteţi frumoase aşa cum sunteţi si să nu regretaţi zicând în gand:

"Tot ce-am avut frumos la trup eu am pierdut... căci m-am ascuns sub o mască de lut!".

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Lacrimile sunt apa sfinţită de sufletul nostru

2012-02-01T04:18:00.000-08:00

"Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei."

Iisus îi spune lui Simon că nu i-a dat apă pe picioare, aşa cum se primea un oaspete, dar femeia aceea îi uda picioarele lui Iisus cu lacrimile ei. Apa lui Simon şi lacrimile femeii apar faţă-n faţă aici. Simon trebuia doar să facă efortul simplu de a-i uda picioarele cu apă lui Iisus, dar femeia îi udă picioarele lui Iisus cu o altfel de apă, cu o apă trecută prin firea ei, înduhovnicită, plină de sentimentele ei, curgând din ochii întristaţi din pricina păcatului, curâţind vederea şi sufletul ei, aşteptând harul lui Dumnezeu.

Lacrimile femeii pregătesc (curăţesc) sufletul şi vederea pentru iertare, pentru harul lui Dumnezeu. Apa din lacrimi este imprimată de sentimentele omului, de duhul omului, la fel cum apa sfinţită este plină de harul lui Dumnezeu. Apa din lacrimile femeii este plină de iubire şi credinţă, fiind recunoscută de Iisus Hristos ca una ce a iubit mult. Lacrimile ei, provenite din întristarea păcatelor, din părerea de rău, din dorinţa de îndreptare susţinută de credinţă, sunt folosite pentru a curăţi picioarele lui Dumnezeu pentru a obţine iertarea, şi iubirea Lui.

Noi bând apa sfinţită ne umplem de Duhul lui Dumnezeu, primim iertarea şi dragostea Lui. Lacrimile noastre sunt apa sfinţită de trupul nostru, de duhul nostru, pe care le aducem pentru a curăţi picioarele Lui, pentru a-i cere iertarea şi iubirea.

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Judecatorul cel milostiv (Nestemate duhovnicesti) vol II

2012-01-31T10:55:00.000-08:00

A fost odată un judecător care îşi îndeplinea în mod corect profesia. Dacă vedea că cineva era escroc, nu numai că nu-i primea dosarul, ci îl şi mustra cu asprime pentru a-şi reveni. Dacă vedea pe unul că era vinovat, dar se căia, încerca să aranjeze cumva lucrurile sau să-i micşoreze pedeapsa. Dacă vedea că este sărac şi nedreptăţit, nu lua deloc bani de la el şi încerca să-l îndreptăţească la judecată.

Acest judecător, despre care povesteşte Cuviosul Paisie Aghioritul, trăia foarte simplu, iar banii pe care-i câştiga în plus îi împărţea unor familii sărace. Femeia sa era de asemenea credincioasă. Ea era un pic supărată, fiindcă nu putea avea copii, dar Dumnezeu i-a dat în grijă câteva sute de copii pe care îi îngrijea şi-i învăţa să trăiască duhovniceşte. După un timp, judecătorul şi soţia sa au adoptat o fată, căreia i-au dat toată averea lor. Au făcut atunci în casa lor un fel de mănăstire. Tot timpul citeau rugăciuni şi-L slăveau pe Dumnezeu.

După ce bătrânii au murit, fata a renunţat la toată averea şi s-a dus la mănăstire, fiindcă nu cunoştea altă cale. Ea aşa fusese crescută, într-o casă de judecător, care era deja mănăstire.

Sursa:Cristi Serban

Comoara din gradina (Nestemate duhovnicesti II)

2012-01-31T10:48:00.000-08:00

Un om sărac, care nu avea rude, trăia din mila sătenilor şi din căpătat după ce mai lucra la unul sau la altul prin sat. Toată viaţa lui trăise în sărăcie şi toată ziua cât era de lungă, căuta de mâncare sau ceva de lucru prin vecini, apoi seara când ajungea acasă dădea slavă lui Dumnezeu pentru toate, se ruga, aşa cam vreme de un ceas, apoi se culca.
Într-o zi nemairăbdând foamea, omul nostru săpă prin curtea sa, după niscai rădăcini, când descoperi în grădină un cufăr vechi cu balamale ruginite, dar cu ceva însemne regale pe el. Şi ce să vezi!? Cufărul era plin cu bani de aur. Cu mirare l-a scos din pământ, l-a dus în casă şi începu să plănuiască ce să facă, de acum, cu atâta bănet. Nevoind ca vreun vecin să pretindă că sunt banii lui, el hotărî să plece în lume într-un sat mai bogat, ceva mai departe. Într-ascuns a coborât într-un sat vecin şi şi-a cumpărat o teleguţă şi un cal, apoi lăsă casa lui şi plecă.
Banii din cufăr i-au ajuns să-şi cumpere un conac şi în scurtă vreme începu să fie cunoscut prin vecini ca un fel de ,,boiernaş”. Şi cum deunăzi alerga toată vremea după ceva de mâncare, de acum începu să alerge ca să-şi sporească averea, fiindcă nu voia să se întoarcă la sărăcia de dinainte. Începu să se întâlnească seara cu tot felul de boieri şi ,,madame” cu care se însoţea la jocuri de cărţi. Şi ,,norocul” nu-l părăsea nicio clipă şi câştiga mereu partidele pe care le juca pe bani. Dar tot nu era mulţumit! El voia mai mult, şi mai mult, astfel că puse ochii pe conacul vecinului care era mai mare, mai luxos şi avea grădini de vis. Şi îi propuse bogătaşului de alături să-şi joace amândoi conacele la cărţi. Şi ca în atâtea şi atâtea seri, omul nostru în loc să se pună la rugăciune, se aşeză la masa de joc.
,,Norocul” nu-l părăsi nici de data aceasta şi câştigă la cărţi conacul vecinului. Boierul din vecini a încercat să-l înduplece şi să se răzgândească, să nu-i ia conacul. Dar omul nostru nici nu a vrut să audă, ba chiar l-a repezit pe acela şi i-a spus să se mute repede, fiindcă a doua zi el se va muta în locul lui. Boierul a plecat mâhnit, bombănind şi aruncând vorbe urâte celui care câştigase la cărţi. A doua zi, ,,norocosul” se mută în conacul cel nou şi chemă lăutarii şi o trupă de dansatoare, umplu mesele cu bucate grase şi cu carafe de vin şi să te ţii dănţuială!
Ba chiar găsi undeva un fel de tron pe care se aşeză ca să vadă mai bine dansatoarele şi toţi să se închine lui ca unui rege. Una dintre fete îl atrăgea în mod deosebit şi o chemă la el. Când fata se apropie de tron un candelabru uriaş se desprinse de perete şi o lovi fulgerător. Muzicanţii au oprit muzica, dansatoarele s-au oprit şi au dat buzna să vadă dacă nu cumva fata a murit. Toţi roiau să-i dea ajutor fetei, numai omul nostru, săracul de odinioară, stătea ţintuit în acel tron, nefiind capabil să se ridice, ceilalţi văzându-l cum priveşte în gol.
Şi-şi spuse acesta chiar în clipa aceea: ,,Nu eram eu oare mai fericit când mă încredeam în Dumnezeu şi mâncam rădăcini, dar nu mă lepădam de credinţă şi de buna cuviinţă? Am să mă lepăd de mese bogate, de jocuri, de conace şi huzur şi am să mă întorc în satul din care am plecat…Unde mai pui că şi de rugăciune am uitat complet. Eu trebuia acum să fiu cel lovit în cap nu această biată fată. Cu şiretlicul diavolului am câştigat acest conac, dar cu darul lui Dumnezeu de a-mi deschide acum ochii am să-l înapoiez”.
Şi s-a întors săracul nostru în satul de unde a plecat, fiind de aceasta dată mult înţelepţit şi bucuros că averea lui este credinţa. Căci într-adevăr credinţa este un dar mult mai mare decât toate averile pământeşti.
Sursa:Cristi Serban

E greu sa spui Adio!

2012-01-30T23:13:00.000-08:00

E greu sa spui "adio" atunci cand povestea de dragoste se transforma intr-o inima zdrobita si visele incep sa moara. Domnul este insa cu noi si ne sprijina, dandu-ne puterea de a nadajdui pe mai departe. Daca nu ne-ar iubi El intr-atat incat sa ne intareasca, sa putem infrunta semenul pe care pana nu demult il consideram apropiat sufletului nostru, ne-am prabusi definitiv in abisul tristetii si al gandurilor sumbre. Echilibrul il gasesti atunci cand il ai pe Hristos in inima ta si devii supus, rabdator, plin de nadejde. Daca nu esti dispus sa faci un compromis, nu-l fa si fii impacat cu decizia luata! Pacea interioara este cea mai importanta, dar si cea mai greu de dobandit si mentinut. Ne tulburam usor cu aduceri aminte, cu ganduri de razbunare, cu tristeti inutile.

Amintirea iti aduce in vremea rugaciunii inchipuiri ale lucrurilor de odinioara sau griji noi, sau fata celui ce te-a suparat. Diavolul pizmuieste foarte tare pe omul care se roaga si se foloseste de tot mestesugul ca sa-i intineze scopul. El nu inceteaza prin urmare sa puna in miscare icoanele lucrurilor prin amintire si sa rascoleasca toate patimile prin trup, ca sa-l poata impiedica din drumul sau cel mai bun si din calatoria catre Dumnezeu. (Evagrie Ponticul).

Daca vrei sa aduci lui Dumnezeu marturisire fara osanda, nu pomeni special, dupa chipul lor, greselile, ci rabda cu barbatie urmarile lor. (Marcu Ascetul).

Numai Duhul Sfant poate sa curateasca mintea. Caci de nu va intra Cel puternic sa dezarmeze si sa lege pe talhar, nu se va slobozi nicidecum prada. Deci se cade ca prin toate si mai ales prin pacea sufletului sa dam odihna Duhului Sfant in noi, ca sa avem sfesnicul cunostintei luminand in noi totdeauna. Caci raspandindu-si el neincetat lumina in camarile sufletului, nu numai ca se fac aratate in minte acele mici si intunecate atacuri (momeli) ale dracilor, ci se si slabesc, fiind date pe fata de lumina aceea sfanta si slavita. De aceea Apostolul zice: ”Duhul sa nu-l stingeti!”, adica nu lucrati, sau nu ganditi cele rele, ca sa nu intristati bunatatea Duhului Sfant si sa va lipsiti de sfesnicul acela ocrotitor. Caci nu se stinge Cel vesnic si de viata facator, ci de-l vom intrista se va departa de la noi, lasand mintea incetosata si neluminata. (Diadoh al Foticeii).

Cand cineva sta in vreme de iarna intr-un loc oarecare sub cerul liber, privind la inceputul zilei intreg spre Rasarit, partea de dinainte a sa se incalzeste de soare, iar cea din spate ramane nepartasa de caldura, dat fiind ca soarele nu se afla deasupra capului sau. Tot asa si cei ce sunt la inceputul lucrarii duhovnicesti isi incalzesc in parte inima prin harul sfant, din care pricina si mintea incepe sa rodeasca cugetari duhovnicesti; dar partile de dinafara ale ei raman de cugeta dupa trup, deoarece inca nu sunt luminate de sfanta lumina, printr-o simtire adanca, toate madularele inimii. Neintelegand unii aceasta, au socotit ca in mintea celor ce se nevoiesc sunt doua ipostasuri ce se impotrivesc unul altuia. Dar daca in aceeasi clipa se nimereste ca sufletul sa gandeasca si bune si rele, aceasta se intampla in chipul in care omul dat mai inainte ca pilda simte totodata si gerul si caldura. Caci de cand mintea noastra s-a rostogolit la chipul indoit al cunostintei, e silita, chiar daca nu vrea, sa poarte in aceeasi clipa si ganduri bune si ganduri rele, mai ales la cei ce ajung la o subtirime a puterii de deosebire. Caci cum se grabeste sa inteleaga binele, indata isi aminteste si de rau. Fiindca la neascultarea lui Adam tinerea de minte a omului s-a sfasiat in doua. Cand vom incepe insa sa implinim cu ravna fierbinte poruncile lui Dumnezeu, harul, luminand toate simturile noastre printr-o adanca simtire, va arde pe de o parte amintirile noastre, iar pe de alta, indulcind inima noastra cu pacea unei iubiri statornice, ne va face sa izvoram ganduri duhovnicesti, nu dupa trup. Iar aceasta se intampla foarte des celor ce s-au apropiat cu desavarsire, avand in inima neintrerupta pomenirea Domnului. (Diadoh al Foticeii)

Sa avem nadejde ca stie mereu Tatal Nostru mai bine decat noi ceea ce ne este de folos si sa rabdam in smerenie, curatie si neprihanire finalurile istoriilor de iubire. Suntem fiii aceluiasi Creator, El ne-a intrupat din iubire, sa aratam si sa inmultim mereu iubirea! Chiar daca ne simtim nedreptatiti, nu ne putem face singuri dreptate, Judecatorul si Judecata apartin Celui ce si-a castigat pe drept acest merit! Noi doar sa cugetam la dobandirea sfinteniei noastre, sa fim incredintati ca exista si oameni intregi, oameni la fel sau poate chiar mai incercati moral si profesional decat noi! Nimic nu este vesnic in lumea aceasta, gasim in Biblie versete ce ne precizeaza clar ceea ce are cu adevarat importanta si pentru ce merita sa luptam lupta cea dreapta.

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35).

„Cuvântul Domnului rămâne în veac” (1 Petru 1:25).

„Iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40:8).

Gasim incurajari frumoase si la Isaia Pustnicul, dupa cum urmeaza

Cand vede Dumnezeu ca mintea I s-a supus Lui din toata puterea si nu are alt ajutor fara numai pe El singur, o intareste zicand: ”Nu te teme, fiul meu Iacob, prea micule la numar Israel”; si iarasi: ”Nu te teme ca te-am rascumparat; te-am numit cu numele Meu si al Meu esti tu. De va fi sa treci prin apa, cu tine voi fi si puhoaiele nu te vor inghiti. Iar de va fi sa treci prin foc, nu vei fi ars, iar flacara nu te va mistui. Caci Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Sfantul lui Israel, cel ce te mantuieste”. De va auzi mintea aceasta incurajare, va indrazni impotriva vrajmasului, zicand: ”Cine vrea sa bata razboi cu mine? Sa vie de fata! Cine este protivnicul meu? Sa se apropie de mine! Iata, Domnul este ajutorul meu, cine ma va asupri? Voi toti ca o haina va veti invechi si veti fi mancati de molii”.

Asadar, sa iubim cum stim noi mai frumos, cu toata bunatatea de care suntem capabili si Dumnezeu sa ne aiba in paza si sa ne deschida toate drumurile spre mantuire!

Sa incercam, pe cat posibil sa ne supunem mai mult lui Dumnezeu decat oamenilor, caci calea lui Hristos este crucea de fiecare zi si nimeni nu s-a urcat vreodata la cer prin comoditate, indruma intelept Sfantul Isaac Sirul.

Sa mergem pe drumul de onoare, indiferent cat de greu si suparator ar fi, sa nu alegem calea cea usoara, iar Domnul ne va da mangaiere si binecuvantare, stergandu-ne lacrimile, pentru ca El nu ramane niciodata dator!

(Elena)
Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Tu, eu şi Hristos (o poveste de iubire)

2012-01-30T23:06:00.000-08:00

Cum s-au întâlnit ... nu-şi amintesc nici ei. Oricum se cunoşteau demult. Se gândeau de mici unul la celălalt. Înainte de a se întâlni ei în mod real, se întâlneau inimile lor la rugăciune, înaintea lui Hristos. Aşa că întâlnirea a fost de fapt o recunoaştere. Ei erau sfioşi, dar Îngerii lor se îmbrăţişau, bucurându-se de iubirea care avea să se nască.

Îşi deschideau sufletul în fiecare zi, tot mai mult, unul către celălalt şi au văzut că împărtăşeau aceleaşi idei, visau aceleaşi visuri şi mai ales aveau aceeaşi mare iubire: Hristos. El le era Domn atotputernic, Prieten drag şi bun Sfătuitor. În fiecare seară, iubitul Îi povestea în taină lui Hristos despre frumuseţea iubitei lui, iar ea, cu inima strânsă de fericire Îl ruga pe Bunul să le dea iubire curată.

Şi iubirea lor lua uneori chip de porumbel şi zbura uşor străbătând înaltul cerului şi oprindu-se pe braţele Prietenului lor drag. Alteori, lua chip de floare şi se aducea în dar Preacuratei Măicuţe a lui Hristos, iar alteori, se înălţa ca o cântare duioasă înaintea Dumnezeului tuturor.

De multe ori ea îşi aducea aminte de naivitatea pe care o avea când era mică şi când, mâncând, obişnuia să-I lase loc la masă şi lui Hristos, ori seara, când mergea la culcare, avea mereu grijă să fie un colţ de pat liber, să aibă şi Domnul ei drag unde să se odihnească. Acum, naivitatea asta dulce părea că îi cuprinde pe amândoi: pe banca din parc unde obişnuiau să se oprească, era mereu loc şi pentru Hristos.

De multe ori inima lui îi cânta iubitei şi inima ei îi răspundea. Hristos era Cel care îi învăţa să-şi cânte unul altuia. Ei îi cântau Lui, Domnului tuturor, cu toată inima, iar El primea cântările lor şi le împletea cu degetele Lui făcând din ele o singură cântare şi din inimile lor, o singură inimă. Şi aşa, cântarea lui era şi cântarea ei, rugăciunea lui era şi rugăciunea ei...

Şi se sărutau aceşti doi tineri,... se sărutau frumos, că Hristos era cu ei. Mergeau înaintea icoanei Lui şi sărutau amandoi odată palmele iubitului lor Domn. Iar El strângea în mâinile Lui sărutările lor şi făcea din ele una singură. Astfel, sărutul ei devenea al lui şi sărutul lui era al ei.

Iar Îngerii se bucurau ştiind că avea să urmeze o nuntă frumoasă la care Hristos Domnul şi Măicuţa Lui vor fi invitaţi de seamă. Şi surâdeau Îngerii ştiind că în scurt timp cei doi nu vor mai fi două trupuri cu două inimi ci un singur trup şi o singură inimă ...

Zboară, Îngerul meu, peste lume şi vezi de mai visează cineva acelaşi vis ca mine!
Sursa:Ortodoxia Tinerilor

SFINTII TREI IERARHI: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur

2012-01-29T13:55:00.000-08:00

În luna ianuarie, în ziua a treizecea, pomenirea Sfinţilor noştri părinţi şi mari dascăli ai lumii şi ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur.

Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi.
Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.
Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume.
Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face.
Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani.
Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ şi cam încreţit, cu tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi. Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani.
Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr.
Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.
Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi cu ale tuturor sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor; şi pe noi în unire şi paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceşte de împărăţia Ta cea cerească, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.
Sursa:Saccsiv
Sursa Video:Youtobe.com

Ne plictisim unii de alţii?

2012-01-29T11:13:00.000-08:00

Faptul că ne plictisim unii de alţii – prietenii de prieteni, soţii între ei – arată că de fapt între noi nu există relaţii adevărate. Ca să mă plictisesc de cineva, trebuie să-l epuizez, să-l ştiu ca în palmă. Or, persoana este infinit de adâncă, fiind chip al Treimii neajunse. Dacă ne plictisim de om, înseamnă că îl privim doar la suprafaţă. Dar atunci suntem superficiali şi ne plictisim şi de noi înşine. De aceea căutăm tot timpul noul de suprafaţă.

Omul modern, în general, habar nu are ce înseamnă adâncimea unei relaţii. El este învăţat să fie superficial, din leagăn până la mormânt, prin modul de viaţă care i se impune. Esenţa căderii Evei este superficialitatea. Diavolul a îndemnat-o să fie superficială, promiţându-i cunoaşterea adevărată. Poate că a fost şi ea puţin superficială mai dinainte, din libera ei voinţă. Era cu neputinţă să epuizeze de contemplat creaţia lui Dumnezeu. Faptul că a dat atenţie şarpelui arată că încă poate nu se adâncise cu totul în ceea ce i se oferise să contemple („tot pomul”). Dacă ar fi adâncit cu adevărat contemplarea creaţiei, ar fi fost atât de uimită şi acaparată încât nu ar mai fi avut timp de nimic altceva.

Poate prima neascultare, mult mai subtilă, a fost că nu a urmat sfatul lui Dumnezeu de a mânca din tot pomul. Şi noi cădem, în general, pentru că nu ne ţinem cu tărie de cugetarea necontenită la Dumnezeu. Ori de câte ori ne îngăduim să ne rupem de El, diavolul poate avea intrare. Adevărata relaţie între doi oameni nu poate fi decât aceea de a se umple unul de altul. Şi totuşi, simţind că eşti plin de celălalt, voieşti să te umpli şi mai mult, şi simţi că ai şi mai mult loc să-i încapi.

Deci, umplerea nesăturată de celălalt presupune golirea nemărginită de sine, lărgirea la nesfârşit a inimii tale. Cum amândoi prietenii se lărgesc necontenit, este nevoie ca fiecare să simtă că el trebuie să se lărgească mai mult decât lărgirea celuilalt, să crească mai mult decât creşterea celuilalt. Fiecare trebuie să iasă de la sine în întâmpinarea celuilalt. Aceasta este prietenia reală. Această lărgire este de neînţeles omului lumii. Ea este taina Maici Domnului, al cărei pântece este „mai desfătat, mai larg, decât cerurile, şi a tuturor sfinţilor care îl încap pe Iisus în inimile lor. Este ceva ce nu se poate explica logic, ci care se trăieşte.

(Sfântul Ioan Gura de Aur)
Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Femeia cananeeanca

2012-01-29T10:43:00.000-08:00

Evanghelia din duminica inchinata femeii cananeence (Matei XV, 21-28) ne marturiseste ca Mantuitorul, intrand in partile Tirului si ale Sidonului este intampinat de o femeie care ii cere ajutorul pentru fiica sa "Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau chinuita de demon" (Matei 15, 22).

Noi stim ca Dumnezeu este iubire, si pentru acest adevar ne asteptam ca El sa raspunda de indata chemarii acesteia. Si Evanghelia ne spune ca Hristos a tacut. Amintesc ca tacerea este graiul lui Dumnezeu. Nu intamplator in Pateric intalnim cuvinte de genul "Daca nu-l zideste tacerea mea, nu-i va folosi nici cuvantul meu". Asadar, indraznesc sa spun ca El i-a raspuns femeii, dar tainic, intr-un mod ce depaseste modul in care noi doream sa raspunda.

Poate de aceea femeia cananeeanca nu a incetat sa-I ceara in continuare ajutorul. Si nici mai tarziu Mantuitorul nu raspunde la cererea Sa asa cum ne-am fi asteptat. Dimpotriva, am putea spune ca socheaza. Ii spune acesteia: "Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor" (Matei15, 26). Cuvantul "socheaza" nu este potrivit femeii cananeence, caci ea nu se sminteste de raspunsul lui Hristos. Cuvantul "socheaza" este potrivit noua celor ce nu ne-am ridicat la credinta ei.

Femeia cananeeanca, desi coborata in randul cainilor, nu se rusineaza, nu-L contrazice pe Hristos, ci raspunde: "Da, Doamne, dar si cainii mananca din faramiturile care cad de la masa stapanilor lor" (Matei 15, 27).

Raspunde asa cum a raspuns Fiul lui Dumnezeu prin intruparea Sa, "…S-a desertat pe Sine, chip de rob luand… " (Filipeni 2, 6). Nici El nu S-a rusinat sa ia chipul omului si sa fie rastignit intre talhari. Si pentru credinta sa, fiica ii este tamaduita, caci Mantuitorul ii spune: "O, femeie, mare este credinta ta; fie tie dupa cum voiesti. Si s-a tamaduit fiica ei in ceasul acela" (Matei 15, 28).

Din aceasta Evanghelie reiese ca Mantuitorul a venit sa mantuiasca intreg neamul omenesc, caci femeia cananeeanca era de alt neam si de alta credinta decat evreii. Iesirea Sa din Tara Sfanta si intrarea Sa in cele doua cetati locuite de pagani (Tirul si Sidonul), tocmai acest lucru avea sa ne descopere: ca mantuirea se adreseaza tuturor.

Ce trebuie sa luam de la femeia cananeeanca? Sa luam puterea ei de a purta suferintele altora, credinta ca Hristos poate ridica orice durere si smerenia. Sa luam aminte ca ori de cate ori spunem in Biserica "Doamne miluieste", ne rugam asa cum s-a rugat femeia cananeeanca "Miluieste-ma, Doamne" (Matei 15, 22). Sa ne invredniceasca si pe noi Dumnezeu de cuvintele pe care i le-a adresat acesteia: "mare este credinta ta; fie tie dupa cum voiesti".
Sursa:Crestin Ortodox.ro
Adrian Cocosila

Calugarul si pasarea (Nestemate duhovnicesti II)

2012-01-28T01:34:00.000-08:00

Un tânăr călugăr obişnuia în fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la treburile zilnice, să se roage. Dar de fiecare dată când se aşeza în genunchi la rugăciune o mică pasăre venea la geamul lui şi începea să cânte. Cu cât călugărul se ruga mai intens cu atât mica pasăre cânta mai tare şi mai alert.

Azi aşa, mâine aşa, până într-o zi când călugărul supărat că niciodată nu putea să se roage în linişte îi spuse lui Dumnezeu:

- Doamne, fă să fie linişte, să-ţi pot trimite rugăciunea mea!

În acel moment pasărea zbură de la geam şi se făcu o linişte deplină. Călugărul fericit se întoarse în camera lui şi căută să se roage. Dar de fiecare dată când începea o rugăciune, gândul îi zbura la treburile zilnice pe care le avea de obicei de îndeplinit şi uita de rugăciune.

Neştiind ce să facă, se duse la stareţ şi-i povesti tot ce s-a întâmplat. Atunci stareţul îl întrebă:

- Înainte, când te rugai, şi pasărea era la geamul tău, reuşeai să-ţi termini rugăciunile?

- Da, reuşeam!

- Acum ce te opreşte să le termini?

- De fiecare dată când încep o rugăciune, îmi vin în gând toate îndatoririle pe care le am şi uit de rugăciunea mea.

- Vezi tu, pasărea venea şi-ţi cânta la geam tocmai ca să-ţi alunge gândurile rele şi să te poţi concentra la rugăciunea ta. Prin cântecul ei îţi făcea rugăciunea mai uşoară pentru că nu aveai timp să te gândeşti şi la altceva decât la cum să-ţi termini rugăciunea fără să te laşi deranjat de cântecul ei. Şi dacă ai fi ascultat cu atenţie, ai fi observat că pasărea cânta cu atât mai intens, cu cât te rugai tu mai intens. Astfel se ruga şi ea cu tine Lui Dumnezeu şi rugăciunea ajungea mai repede în cer, fiind purtată pe aripile ei micuţe.

Sursa:Cristian Serban

De aceea te întreb, omule frumos, ce faci pentru sufletul tău?

2012-01-28T01:25:00.000-08:00

Frate te întreb cum este mai bine pentru tine în zilele acestea : să petreci mai puţin timp sau mai mult pe internet? Ce câştigi când petreci ore în şir cu ochii în calculator? O să-mi spui că vorbeşti cu prietenii, că citeşti articolul astă pe un site ortodox, că îţi cauţi materiale informative, poze, ştiri...Da, dar câte dintre aceste îţi sunt folositoare sufletului?

Spune-mi ce faci pentru sufletul tău în fiecare zi, cum îl hrăneşti, cum îl îmbraci, cum îl odihneşti? Te întreb, poţi să rupi o oră petrecută pe internet şi să citeşti un acatist al unui Sfânt drag? Ai căştile în urechi şi nu-ţi auzi sufletul cum strigă şi el de foame? Nu ţi-ar fi mai bine să petreci seara cu Sfinţii, cu Domnul, prin rugăciune, să petreci împreună cu famila, să te bucuri de Liturghia Sfântă din fiecare Dumnică, să admiri un peisaj creat de însuşi Dumnezeu?

Cum te simti mai curat, mai bun, mai blând, mai luminat? Când îi auzi pe altii cum mestecă în gura lor noroi despre alţii la televizor, sau când alegi să faci binele, să nu vorbeşti de rău, să faci milostenie? Ce te nemulţumeşte? Boala, necazul, nedreptatea, societatea, mancarea, oamenii? Accepta-le omule pentru că acestea te vor face mai bun, te vor face om, strigă la Domnul şi te va auzi. Ascultă-ţi conştiinţa şi vezi ce-ţi răspunde. Nu te mai compara cu alţii, uită-te înlăuntrul tău, mulţumind Domnului pentru tot în orice situaţie te-ai afla.

Nu ştii oare că şi în lacul cu noroi cresc nuferi? Eşti un om frumos, cu totul, şi calităţi şi defecte, chiar dacă n-ai fi fost aşa, tot tu eşti, copil al Domnului. Domnul vrea să vorbească cu tine prin rugăciune, vrea să te ajute când eşti şi în gropă, să te ţină pe umerii Săi, să-i dai în mâinile Sale sufletul tău curat. De aceea te întreb, omule frumos, cât faci, ce faci pentru sufletul tău?

Lasă lumea aşa cum ea, nu ştii ca poate prin rugăciunea ta, Domnul o va lumina? Te deranjează, te doare cum e lumea? Mulţumeşte-i Domnului că poate în felul asta tu acum te întorci la El şi-i spui durerile tale, şi lumea se va schimba. Au spus-o Sfinţii şi o spun şi eu un amărât, ce va câştiga omul dacă va avea întrega lumea, iar sufletul său îl va pierde?

Tu fii smerit, să te găsească Domnul cuminte, om frumos!

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Iertarea, cheie a iubirii...

2012-01-27T00:05:00.000-08:00

În sufletele noastre, în articulaţii, în muşchi şi-n oase , se ţintuiesc din ce în ce mai multe clişee chinuitoare ale amintirilor de zi cu zi. Se ţintuiesc greşeli ale celor din jur, fapte diverse, defecte emfatice, vorbe reci ale firii chiar. În măruntaiele noastre am construit cu uşurinţă anumite bariere voluminoase, frânturi de gânduri chiar, asemănătoare unor mărgele negre şi albe înăbuşite-n temeliile fiinţei. Bariere între iertare şi iubire, între virtute şi păcat. De ce iertare? De ce iubire? Vă veţi întreba ce legătură există între aceste două cuvinte cu totul măreţe. Şi totuşi, să începem cu primul.

Am ajuns să mă întreb din ce în ce mai des şi tot mai puternic, de ce ne este atât de greu să iertăm. Să îi iertăm pe ceilalţi, să ne iertăm pe noi înşine. Să călcăm peste ocheanul vrajbei dintre noi, să călcăm peste acea însingurare searbădă şi posacă crescută-n cămara inimii. Neiertarea de fapt la acest cuvânt mă duce cu gândul ; la însingurare. Mai mă duce cu gândul la tremur de ianuarie, la umbră şi ploaie de septembrie.

Când vine toamna, omida îşi face o gogoaşă şi se închide singură în ea. Tot aşa ne închidem şi noi zilnic poate, solitari într-un mănunchi lăuntric, clandestin; într-un lemn putred, obscur şi înăduşit al neiertării . Şi toţi aţi simţit cu siguranţă gustul amar al putreziciunii ...

Iertarea este singura cheie a iubirii. Faptul că nu putem iubi pe cel care ne-a greşit, denotă lipsa acesteia; o lipsă a iertării care ne frământă deseori, pas cu pas, deşi nu vrem să recunoaştem. O lipsă care mănâncă din interiorul nostru tot ceea ce este mai candid, mai curat, mai alb. Nu putem deschide inimile noastre fără iertare. Nu putem trezi iubirea , bucuria veşnică , trăirea adevărată, dragostea pentru aproape ...Cum nici un ac de siguranţă nu poate fi atras fără magnet tot aşa nici o comoară nu poate fi atrasă înlăuntrul nostru fără iertare ...

Când mă gândesc la aceasta, îmi vine în minte începutul unei cântări din săptămâna Patimilor, care mi-a atras atenţia acum ceva timp într-un mod cu totul deosebit: ,, Răstignit fiind pe Cruce, tuturor iertare dai, Iisuse (...) ". Cred că acest vers reprezintă definiţia cea mai potrivită a iertării. Cu nimic nu se poate compara această iertare izvorâtă din iubirea necuprinsă şi neajunsă a Mântuitorului Iisus Hristos, care s-a răstignit pentru păcatele noastre.

Cu nimic din lume nu se poate asemăna. Iar această iertare ne-o dă drept model, mai mult de atât, ne-o dă ca deschidere a unei iubiri nesfârşite, nepieritoare. Nu doar ca o învăţătură; ca o pildă de care să ne amintim pe parcursul acestei călătorii ; ci ca o cheie a unei taine nemăsurate. Precum gogoaşa până să se desfacă, stă agăţată pe firele de iarbă; tot aşa şi noi să ne agăţăm de acest dar suprem al nemuririi, de această cheie a iubirii. Să o dobândim, şi cu ea să deschidem drumul spre îndumnezeire.
Sursa:Ortodoxia Tinerilor
Georgiana-IonelaTofoleanu

De ce construim biserici in locul spitalelor, scolilor si a adaposturilor pentru saraci?

2012-01-26T23:50:00.000-08:00

Daca cel ce intreaba aceasta ar fi cunoscut rolul si misiunea Bisericii in societate, cu adevarat nu si-ar fi avut rostul aceasta intrebare. Insa, intrebarea nu este de ce facem un bine in detrimentul altui bine, ci de ce facem ceva rau in detrimentul binelui. Asadar, intrebarea ce arata adevarata cauza a problemei ridicate este defapt "De ce construim bodegi, discoteci, casinouri, sex-shopuri, bordeluri, fabrici de tigari si case de vanzare a drogurilor, in locul constructiei de gradinite, scoli, spitale, parcuri, adaposturi pentru saraci si batrani, si multe, multe altele?!?". De ce atata risipa de bani, timp si sanatate aruncate pe betii, curvii, preacurvii, jocuri de noroc si patimi, cand iata ca societatea in care traim are nevoie atat de mare de educatie, asistenta medicala si sociala, dar si de sansa unui loc de munca decent!

Pe drept, aceasta este adevarata intrebare, caci oare nu sunt bodegile, cluburile de noapte si celelalte de care spuneam, pentru societate, asemenea tumorilor si infectiilor din corpul unui om bolnav? Nu ele sunt pricina durerii si lipsurilor unei societati?

Va intrebati unde sunt banii de scoli si de scolarizare? Iata, intrebati mamele a caror soti sunt betivi ordinari si cheltuiesc si cel din urma banut ce i se cuvenea copilului la scoala, pe bautura! Va intrebati unde sunt banii de azile pentru batrani si orfelinate pentru copii? Iata intrebatii pe iubitorii de castiguri usoare si lacomii de bani care ii risipesc prin cazinouri! Va intrebati unde sunt banii de spitale, biblioteci si parcuri pentru joaca? Iata intrebatii pe cei care cheltuie banii pe desfrau prin bordeluri, pe cei care cheltuie banii pe tigari si in discoteci! Acolo sunt banii pentru cele bune si de folos oricui, dar risipiti pentru cele rele in detrimentul tuturor.

Si singura care lupta impotriva acestor plagi ale societatii este Biserica lui Dumnezeu. Bisericile sunt in societate asemenea leucocitelor din corpul uman. Ele au menirea sa-l despatimeasca pe om, sa-l tina sanatos, departe de boala pacatului, pacatul care este singura cauza a suferintei umane.

Oare sunt prea multe biserici in detrimentul altor nevoi ale societatii? Dar oare sunt de vina limfocitele ca organismul nu-si poate dezvolta organele in mod normal, dobandind astfel lipsuri si infirmitati, sau de vina este tumoarea care consuma toate resursele de care are nevoie organismul, slabindu-l si mai tare? Tot asa stau lucrurile si cu bisericile lui Dumnezeu caci, luptand mereu impotriva imoralitatii, prin ele se mentine si inzdraveneste sanatatea societatii, precum fac limfocitele din organism, pe cand bordelurile, cazinourile, discotecile si celelalte, sunt asemenea tumorilor si infectiilor din corp. Acestea din urma sug societatea de resurse si nu o lasa sa se dezvolte armonios, ci o saracesc si o imbolnavesc pana la epuizare.

Nu Biserica este de vina ca nu sunt gradinite, scoli si spitale mai multe, caci tocmai ea binecuvinteaza, sfinteste si stimuleaza activitatea lor. Biserica ne invata sa avem initiativa binelui, sa ne implicam in societate in mod activ si constructiv! Biserica lui Dumnezeu sădeşte conştiinţa binelui în mintea noastră, ne invaţă să-i iubim pe cei din societate, ne arată pericolele lăcomiei şi egoismul. Biserica insufla frica lui Dumnezeu ca înţelepciune de viaţă, care ne va ajuta să fim cinstiţi, să nu ne răzbunăm, să iertăm, şi să fim înţelegători cu toţi oamenii. O biserică construită astăzi poate aduce 10 spitale si grădiniţe maine. Biserica formează copii de azi, care vor fi oamenii de mâine... Ei vor decide ce să construiască şi cum. Biserica pune în inimele tuturor dorul după Dumnezeu şi după împărăţia cerurilor şi prin asta ne aminteşte tuturor că va veni o vreme când toti ne vom înfăţişa la judecată doar cu faptele noastre fără bogăţii.

De ce credeti ca se straduiesc atat de mult unii sa scoata Biserica si dreapta credinta din sanul scolilor si al liceelor? Cine se straduieste oare sa alunge sanatatea (invatatura Bisericii) din societate, decat boala (imoralitatea umana)? Imoralitatea noastra este de vina, caci ea este generata si intretinuta de toti cei care iubesc rautatea, manifestandu-se in mod fatis prin toate constructiile deprevarii umane, ce le vedem la toate colturile de strada!

Si cum am putea spune ca sunt prea multe biserici construite, cand tocmai in ele ajung sa se reabiliteze si sa se insanatoseasca curvarii, betivii, narcomanii, si toti cei care au cazut victime ale patimilor?! Cum am putea sa ne lipsim de singura noastra sursa de insanatosire sufleteasca? Pe drept am spune ca este inconstient bolnavul care isi arunca perfuzia de la mana, sau cel cu cangrena care refuza tratamentul cu antibiotice. Asemenea sunt inconstienti si cei care spun ca sunt prea multe biserici, atata timp cat societatea boleste de imoralitate.

Pentru insuficienta si proasta dotare a scolilor, spitalelor si a adaposturilor sociale, de vina sunt cei care ar fi avut puterea sa le construiasca dar in loc au construit bodegi, discoteci, bordeluri si cazinouri. Dar mai de vina sunt cei care frecventeaza astfel de locuri, intretinand si intinzand si mai mult aceste tumori ale societatii. Insa nu numai acestia sunt de vina, ci si cei care nu au invatat pe cei ai casei sa se fereasca de astfel de locuri, desi era in puterea si raspunderea lor sa o faca. Si in categoria aceasta intram majoritatea dintre noi.

Vrem mai multe scoli, spitale si locuri de joaca pentru tineri? Atunci "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă." (Ev. Matei 6:33)

Doar atunci cand vom cauta dreptatea lui Dumnezeu vom avea si scoli destule, si toate cate trebuiesc, iar copiii abandonati de pe strada ii vom putea numara cu degetele de la o singura mana. Pana atunci, pe drept ne culegem ceea ce semanam.

(Seria "Raspunsuri la intrebari incomode")

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

"Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu!"

2012-01-25T23:38:00.000-08:00

In fiecare zi suntem martorii unei societati nervoase, stresate, deprimate. Multime de familii sunt lipsite de liniste, de pace, de armonie, nu suntem straini de scandaluri nesfarsite provocate de lipsa banilor, lipsa de comunicare si conflictele dintre generatii

Sotiile care traiesc un adevarat calvar alaturi de sotii alcoolici si infidel. Mame care plang in genunchi tinand in mana icoana Maicii Domnului pentru ca fii lor sunt departe de caminul parintesc, pierzandu-si tineretea in baruri, sau inecandu-si frustrarea tinereasca in stupefiante sau alcool.

E atat de trist sa vezi atatea familii destramante, atatea familii a caror viitor este incert, atatea camine lipsite de dragoste si inecate in scandal, conflicte si chiar ura.

De ce toate acestea? Deoarece credinta, trairea, umblarea dupa Cuvantul Scripturii au fost parasite...

Care este solutia?

Solutia e chiar langa noi, in familii unde dimineata incepe cu rugaciune, nu cu tutun si cafea. In familii in care masa se ia cu multumire, in care totul este dat de Dumnezeu si este primit fara cârtire, in familii in care solutia vine tot timpul din Scripturi, in familii in care duminica dimineata nu se doarme ci se gustă din harul Sfantului Duh la Sfânta Liturghie.

In familii in care locul scandalului, alcoolului si infidelitatii este luat de dragoste, intelegere, citire a sfintelor invataturi.

In familii in care nu mass media, nu moda lumii, nu obiceiurile sociale ci Hristos face regula.

In aceste familii gasesti pace, liniste, dragoste, intelegere si respect si toate acestea pentru ca Hristos aduce pace!

Suflete, in familia ta este pace?

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

(Dani)

„Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l!”

2012-01-25T00:02:00.000-08:00

Scrisoare din temniţă despre Hristos, Viaţa veşnică
Vă scriu acum, cu sufletul împăcat de lumina Adevărului. Rog din toată inima mea, plină de dragoste pentru voi, să urmăriţi cu inima şi cu mintea voastră, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce vă scriu eu acum.
Alta este Viaţa, decât aceea pe care obişnuit şi-o închipuie oamenii. Altul este Omul însuşi, decât acela ce se închipuie el. Altul este Adevărul, decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească. De ani de zile vă scriu mereu din temniţă. Şi tot scrisul meu e străbătut de acelaşi fir continuu, de acelaşi Adevăr central: Hristos, Viaţa veşnică. Fără îndoială că, de cele mai multe ori, trăind în realitatea întunecată şi întinată de păcat, furaţi fiind de vârtejul vieţii, v-aţi întrebat: „Ce-i cu Válea nostru scump, de ne scrie mereu-mereu acelaşi lucru: conştiinţa păcatului, Iubire… Hristos?…”
Vreau să fiu sincer şi deschis, până în cele mai adânci fibre ale sufletului. Este îndeajuns să vă gândiţi că am trăit aproape trei ani, zi de zi, încuiat toată ziua într-o celulă, înconjurat de patru ziduri, singur, cu o singură deschizătură, geamul, şi acela cu gratii. Ei bine, prin acea deschizătură, geamul, privirea mea nu se putea îndrepta decât într-o singură direcţie: Sus, spre Cer. În această îndelungă perioadă, în care la plimbare nu puteam merge decât o oră şi jumătate pe zi, n-am făcut altceva decât să mă rog, să meditez şi să citesc. Foarte arareori am putut vorbi cu cineva. Condiţiunile de viaţă materială în care am trăit au fost din cele mai grele.
Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: „Pentru ce am fost eu închis?!” Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit, întotdeauna am fost privit ca foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, abstinentă, cu toată hotărârea şi dârzenia. Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinută, bun la studii, mi se dădeau întotdeauna cele mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr. Ei, bine. Dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea ispite?! Şi am trăit cele mai mari frământări.

Am citit mult, am meditat şi mai mult… m-am rugat. Ce este viaţa?! După mult zbucium, după multă durere trăită – paharul suferinţelor mi se umpluse –, a venit o zi sfântă, în iunie 1943, când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită, într-un hohot de plâns. Câteva ore-n şir, cu toată stăruinţa sufletului, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deodată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… o, minune! ce mare eşti, Tu, Doamne! …mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau. Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc mai mult, şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine. Şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: „Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!” Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubire, pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica. Un singur om mi-a spus: „Meriţi a fi sărutat!” Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi mi-am continuat plânsul, mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu.
La data aceea, atitudinea mea era ceva cu totul neînţeles. Oamenii, împietriţi de păcate, trăiau departe de propria lor realitate sufletească. Mai târziu… Câţi nu m-au fericit pe mine, câţi nu mi-au mulţumit pentru iubirea şi sinceritatea mea, care i-a salvat şi pe ei?! [...] Niciodată nu simţisem mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-Se în inima mea ca atunci. De la acea dată, când mi-am văzut toate păcatele sufletului meu, cu fapta, cu vorba sau cu gândul, am început să lupt împotriva păcatului, conştient. De-aţi şti voi ce grea luptă este războiul cu păcatul?! Atunci mi-am dat seama că Dumnezeu, în iubirea Lui nemărginită pentru mine, m-a păzit de cele mai mari păcate cu fapta. [...] Vreau să ştiţi că nu numai aici, dar chiar când eram afară, am luptat foarte mult împotriva păcatului.

[...] Ce este, dară, Viaţa? E un dar al lui Dumnezeu, dat nouă, oamenilor, pentru a ne purifica sufletele de păcat şi a ne pregăti, prin Hristos, pentru a primi viaţa veşnică, fericirea eternă. Ce este Omul? O fiinţă creată din iubirea lui Dumnezeu, nemărginită, căreia i-a fost pusă în faţă fericirea şi moartea, lăsată fiind liberă să aleagă. Dumnezeu îl îndeamnă mereu să aleagă fericirea, prin smulgerea din păcat. Dar vrăjmaşul Omului, Diavolul, îi suceşte mintea omului şi-i împietreşte inima, spre a-l pierde şi a-i nimici sufletul. Fiţi foarte atenţi. În viaţa socială, oamenii se privesc şi se judecă nu după ce sunt ei în fond, ci după ce par ei în formă. Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l! Dar nu vă faceţi iluzii despre el, căci cine îşi face iluzii despre om suferă amar. Unul singur este Desăvârşit! Unul singur este Bun! Unul singur este Curat! Hristos–Dumnezeu. Oamenii, toţi, sunt păcătoşi.
Ne-a fost dat un dar sfânt, mărgăritar nepreţuit: Iubirea. Trăiţi Iubirea. Şi acum: Ce este Adevărul?! Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos. Avem poruncă de la Dumnezeu să trăim în Adevăr, să ne smulgem din păcat, să sacrificăm totul pentru Hristos, pentru Adevăr. Numai aşa ne putem mântui, ne putem câştiga fericirea. Cuvântul lui Dumnezeu Îl găsim scris în Sfânta Biblie, Cartea Cărţilor. Să ne apropiem, dar, cu inimi smerite de această Carte sfântă, în credinţa curată că Dumnezeu ne va lumina. Şi vom căpăta lumina. [...] Să ştiţi însă de la mine: Nici un om nu e curat, decât Unul Singur: Hristos–Dumnezeu. Şi cine fuge de realitatea propriului suflet, e un mincinos. Căutaţi de vă apropiaţi sincer de Hristos şi lăsaţi lumea, cu păcatele ei, în pace.

Valeriu Gafencu

Material apărut în nr. 2 din “Presa Ortodoxă”
Sursa:Familia Ortodoxa
Sursa Video: Youtobe.com

Ştim să iertăm?

2012-01-24T22:44:00.000-08:00

Daca cineva ne-ar da o palma, l-am ierta? Am fi in stare, noi tinerii, sa-i intoarcem si celalalt obraz? Daca cineva ne-ar blestema, l-am binecuvanta dupa aceea? Daca un prieten ne-ar trada, l-am ierta? Sunt foarte multe intrebari, la care ne e greu sa gasim un raspuns. Iata ce ne spune Sfantul Ioan Gura de Aur:

"Gânditi-va la toate greselile de care aveti a da socoteala - si, mai ales, sa uitati nedreptatile savârsite de altii voua, iertati pe cei care v-au jignit, ca sa aveti dreptul ca însiva sa fiti iertati - si sa câstigati, astfel, o usurare a necazurilor voastre.

Grecii, fara vreo mare nadejde, dadura adesea, cu privire la acestea, dovezi de întelepciune. Si voi, care trebuie pâna la urma, sa parasiti lumea aceasta, cu atât de marete nadejdi, nu veti face-o sau stati la cumpana?

Ceea ce se rezolva de la sine, nu va arogati si respectati astfel legea dumnezeiasca - si, mai degraba, lasati sa vi se stinga patima fara rasplata pentru voi, în loc de a merita o rasplata?

Daca lucrarea vremii va sterge ranchiuna, de aici nu puteti trage nici un folos. Veti zice ca aducerea aminte a jignirii va înflacareaza mânia? Aduceti-va aminte de tot binele pe care cel ce v-a jignit a putut sa-l savârseasca fata de voi, cum si de tot raul pe care l-ati facut altora.

V-a vorbit de rau, v-a acoperit de rusine? Aduceti-va aminte de ceea ce si voi ati zis de altii. Asa ca, va întreb, cum veti capata iertare, când voi n-o dati altora? N-ati zis nimic de rau? Dar ati auzit de atâtea ori multime de bârfe si le-ati primit, si aceasta este, desigur, o vinovatie.

Vreti sa stiti ce mare bine este uitarea jignirilor si ce placut este aceasta Domnului, mai presus de toate? El pedepseste chiar pe acei care se bucura de dreapta pedeapsa. Asadar, nu se cade sa calcam în picioare nici pe cei pedepsiti de Dumnezeu si nici pe cei care ne-au jignit!...

Se arata aici duhul milei, ceea ce place lui Dumnezeu mai mult ca orice. Nimic nu hraneste mai bine mila, ca iertarea jignirilor.

Celui ce a jignit, de asemenea Dumnezeu i-a aratat ce are de facut. I-a poruncit sa caute de îndata pe cel pe care l-a jignit, sa paraseasca chiar altarul ca sa-l afle si sa nu se reîntoarca la masa jertfei decât dupa ce s-a împacat cu acela.

Dar acesta nu-i temei ca sa asteptati sa vina el, caci de faceti asa, ati pierdut tot. Numai daca iesiti sa-l întâmpinati, Dumnezeu va pune înainte o rasplata nespusa.

Daca va împacati cu cel ce v-a jignit numai fiindca el vine spre voi, nu porunca dumnezeiasca este aceea care a statornicit din nou prietenia, ci numai gestul celuilalt. Asa ca veti ramâne fara cununa - iar premiul alergarii se duce la el. "

(Georgiana)
Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Nu cerşea milă, nu vroia bani. Tot ce îşi dorea era o îmbrăţişare, un prieten.

2012-01-23T23:29:00.000-08:00

O lumină născută din jocul unei scântei se întrevede jucând pe ringul înalt al peretelui.Copilul cu ochi senini o priveşte fără să-şi dea seama că treptat acea lumină a dispărut, el însuşi, la început pierdut în jocul fascinant al luminii s-a rătăcit mai apoi într-o lume a sa, o lume a inocenţei cunoscută doar de sufletul pur al unui copil.

Era o seară friguroasă, iar acel copil privea plăpândă lumina de la geamul unui magazin, visând doar la un cămin. Mama lui a murit cu puţin înainte de lăsarea primei zăpezi iar pe tatăl său nici măcar nu îl cunoscuse. Fraţi nu avea ca să găsească în ei sprijinul de care avea atâta nevoie. Deodată un glas puternic îl trezeşte la crudă şi nemiloasă realitate

Ce faci aici, cerşetorule! Cauţi milă? Ai greşit, aici nu vei primi aşa ceva, aşa că hai, dispari din ochii mei, vagabondule

Copilul, cu ochii în lacrimi privea chipul bărbatului care strigă la el, fără să ştie ce să zică, ce să facă. În cele din urmă, cu inima frântă de durere şi alungat de un om fără inimă, porneşte pe drumul înzăpezit, lăsând în urma lui doar lacrimile îngheţate.

Nu cerşea milă, nu vroia bani sau altceva. Tot ce îşi dorea era o îmbrăţişare, un prieten.

Lumea din jurul lui era într-o continuă agitaţie, cuprinsă de un stres sfâşietor, fără a şti în fond pentru ce trudesc atâta. Lumea contemporană, iubitoare de lucrurile materiale nefolositoare, nici măcar nu la observat pe micuţul orfan care privea trist, tânjind după o îmbrăţişare.

În cele din urmă, învins de frigul care muşcă din trupul său micuţ şi fraged, copilaşul s-a adăpostit sub un pod, acoperindu-se cu câteva cartoane, în speranţa că va avea parte de puţină căldură, sau, măcar să fie aparat de gerul ucigător, însă speranţa i se nărui repede. Puţin după miezul nopţii, un om ameţit de aburii alcoolului îl trezeşte pe bietul înger care abia aţipise, şi, în timp ce îl înjura şi aruncă cu pietre după el, îl alungă. Începând din nou a plânge, copilaşul nu putea înţelege cum de nici sub un pod nu putea să stea timp de câteva ore, sau, dacă nu minute .Străzile pline de oameni în urmă cu câteva ore erau acum aproape pustiite, numai un suflet rătăcit se plimbă de sus în jos, rătăcind în derivă.

Obosit, cu trupul îngheţat, ajunge în faţa unei clădiri imense şi superbe, cu o cruce în vârf ce părea a atinge cerul. Copilul nu ştia cu certitudine ce este, fiindcă ai săi niciodată nu l-au dus acolo. Simţind o pace în apropierea Bisericii, însă cu incertitudinea în suflet, copilul, cu ochii senini se minunează de frumuseţea ei, însă, deodată aude un zgomot. Întorcându-se vede pe strada mergând o femeie. Dorind să găsească răspuns la întrebarea sa, fuge să o prindă din urmă. Femeia, grăbită, la început nici nu îl baga în seamă, însă, după ce copilul, în timp ce fugea după ea se împiedică şi căzu, lacrimile sale, strigătul lui de durere o determina pe femeie să se oprească şi să asculte ce are de zis micuţul.

Fericit că femeia se oprise, copilul, suav, îi pune întrebarea care îl macină

Doamnă, ce este clădirea aceea mare şi frumoasă?

Femeia, schiţând un zâmbet, îi răspunde cu o voce blândă:

E o biserică! Nu ai mai fost niciodată?

Plecându-şi capul, copilul răspunde

Nu.

Femeia, mângâindu-l îi răspunde să meargă acasă, iar a doua zi va putea să intre în biserică

Copilul, ascultător din fire da afirmativ din cap şi se ridică să meargă, însă nu ştia unde încotro să se îndrepte. Nu vroia ca cineva să-i plângă de milă şi de aceea nu zise nimic cu privire la familia lui.Oricum obţinuse ceea ce îşi dorise, o mângâiere şi un răspuns la întrebarea sa.

Mergând fără nici o ţintă, în cele din urmă revine la biserică, acel loc sfânt unde găsise o linişte sfântă. Mama lui nu îi vorbise de Dumnezeu, dar, inimioara lui îi zicea că Acesta există. Cu timiditate, începe să se roage, deşi nu o mai făcuse până atunci

În timp ce se ruga, simţea cum inima lui este învăluită de o pace negrăită, de o fericire imensă. Îşi încheie rugăciunea cu următoarele cuvinte:

Doamne, dacă ai nevoie de un mic servitor, de cineva care să şteargă praful încălțămintelor Tale, te rog să mă primeşti!

Oboseala îl copleşeşte, determinându-l să îşi închidă ochişorii şi să adoarmă. A doua zi, când se trezi a fost înconjurat de o lumină negrăită şi îmbrăţişat de o mulţime de îngeraşi, doar trupul îi era îngheţat, pe treptele reci ale bisericii.Printre mulţimea de oameni care s-au strâns să vadă trupul neînsufleţit, era şi femeia din noaptea precedentă, care tristă, cu ochii în lacrimi privea acum trupuşorul rece.

(Mihaela Gligan)
Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Scarlat Gheorghe - un sărac al gunoaielor

2012-01-23T06:02:00.000-08:00

Într-o dimineață când mergeam la servici am observat o persoană care trăgea după el un sac de sticle de plastic luate din gunoaie. Avea haine murdare și părea tare necăjit. Pentru că era târziu am trecut mai departe, deși în inima mea totuși îmi părea rău că n-am oprit.

Mai merg câțiva metri cu mașina și mă răzgândesc. Întorc și mă duc la el. Se oprise la doua containere pentru a căuta sticle goale. Până când parchez mașina îl vad cum găsește o bucata de mămăligă și începe să muște din ea înfometat. Îmi dau seama în ce lux și desfătăre trăiesc eu care mănânc 3 mese copioase pe zi plus alte gustări "alese" iar el gustă flămând dintr-o mămăligă acră și stricată. O Doamne! ce răi și lacomi mai suntem. Avem frigiderele pline iar alții mănâncă din gunoaie, și totuși ne numit creștini, adică următori ai lui Hristos, Cel care ne-a zis: "Vinde tot și împarte săracilor..."

Am coborât din mașina și am început să vorbesc cu el.

Mi-a povestit că strânge toată ziua sticle pentru ca apoi să le duc la reciclat și să primeasc 20-30 de lei pe tot sacul.

Locuiește într-o casă pe Strada Războieni nr.6 din Galați cu sora lui. Părinții lui au murit, și ei înainte stăteau în Brăila.

L-am întrebat ce are nevoie și cu ce l-am putea ajuta și el a răspuns: "avem nevoie de toate.."

Tare necăjit mi s-a părut... un om care trăiește la limita subzistenței... într-o sărăcia cruntă.

Dacă vreți să-l ajutați îl puteți găsiți peste strada de Oficiul Poștal nr.9, unde sunt containere cu gunoaie. Acolo e strada Barboși, undeva prin Micro 17.

Puteți merge direct la el acasă la adresa de mai sus, sau puteți să ne contactați la adresa: hartasaracilor@ortodoxiatinerilor.ro
Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Deschide ochii! Pocăieşte-te!

2012-01-23T05:44:00.000-08:00

Titlu acestui articol cu siguranţă nu încântă pe nimeni, şi asta doar dintr-un singur motiv: din cauza îndemnului „pocăieşte-te!”. După anul 1990 la noi în ţară au apărut multe grupări creştine (biserici) care aveau ca scop atragarea unui număr cât mai mare de adepţi. Cei care ajungeau în aceste biserici descopereau un regim foarte exigent de trai: fără băutură, fără muzică laică, fără televizor, radio, cu batic în cap, fără glume, fără râsete, fără petreceri, restaurante, baruri, cât mai umil(ă) şi mai liniştit(ă), etc.

Văzând comportamentul lor în societate, oamenii le-au dat denumirea generică de: „pocăiţi”. Înrădăcinat în limbajul de zi cu zi, termenul de „pocăit” înseamnă în conştiinţa românilor un om ciudat, care trăieşte în contratimp cu societatea, care nu vrea să se integreze, un om care-şi manifestă credinţa prin comportamente şi gesturi extreme, un om bine îndoctrinat de pastorii lui. Apelativul de „pocăit” desemnează în conştiinţa poporului nostru în primul rând un om de altă credinţă decât cea ortodoxă, şi de aici toate prejudecăţile care însoţesc acest statut.

Ca să nu lungesc vorba, dacă ţi-a spus cineva că eşti pocăit atunci nu prea e de bine, eşti deja în zona ciudaţilor în mintea lui şi va încerca să te evite. Acesta este primul mare obstacol peste care trebuie să trecem noi românii pentru a înţelege ce este de fapt pocăinţa. Alte popoare ortodoxe nu au această problemă.

În Biserica Ortodoxă pocăinţa înseamnă schimbarea minţii, schimbarea felului de a percepe lucrurile la nivel senzorial, raţional şi duhovnicesc. Poate v-aţi întrebat: „Oare de ce imediat cum intrăm în post se vorbeşte de pocăinţă? De ce nu se vorbeşte în tot timpul anului?”

De ce trebuie să mă pocăiesc odată ce începe postul? Defapt, ce înseamnă să mă pocăiesc?

Poate unii din noi credem că a te pocăi înseamnă a începe să te tânguieşti în faţa lui Dumnezeu şi să-i spui ce păcătos eşti, deşi uneori nu simţim asta. Poate uneori ştim că trebuie să gândim ca Sfântul Apostol Pavel care zice: „cel dintâi dintre păcătoşi sunt eu”, dar oare credem cu adevărat ce spunem?

Nu asta e pocăinţa. Omul nu trebuie să-şi aducă aminte de păcatele lui doar în post ci zi de zi, oră de oră, cerând iertare lui Dumnezeu secundă de secundă: „Doamne Iisus Hristoase Fiul lui Dumnezeu milueşte-mă pe mine păcătosul!”. Ce înseamnă pentru noi creştinii pocăinţă?

A mă pocăi înseamnă a conştientiza că imaginea pe care o am eu despre lume nu este imaginea reală şi completă, ci este ceea ce percep eu în mod subiectiv cu mintea mea limitată şi fragilă. Astfel deşi cred că ştiu adevărul (realitatea) şi tot ce se întâmplă în jurul meu, totuşi deciziile pe care le iau bazându-mă pe percepţia mea sunt întemeiate pe ne-adevăr, pe lipsa informaţiilor, pe minciuni. În consecinţă percep realitatea din jurul meu în mod distorsionat, de multe ori greşit, bazându-mă doar pe experienţă mea de viaţă şi pe ceea ce au zis alţii, neştiind ce s-a întâmplat cu adevărat şi care au fost motivaţiile întâmplării fiecărui eveniment.

Percepând realitatea în mod greşit (cel puţin distorsionat), liber fiind totuşi, iau decizii eronate, făcându-i pe cei din jurul meu să sufere. Continuând pe acest drum percepţiile eronate se vor influenţa unele pe altele îm mintea mea şi vor forma o imagine şi mai greşită asupra lumii şi oamenilor din jur

Astfel faptele mele vor avea efecte negative şi mai pregnante asupra aproapelui meu şi asupra mea. Când văd că faptele mele, alegerile pe care le fac în viaţă, aduc suferinţă şi mie şi celorlalţi atunci apare primul semnal de alarmă în conşţiinţă:

Ce se întâmplă? De ce sufăr? De ce nu merge nimic bine? De ce nu reuşesc să fac lucrurile cum trebuie? Unde am greşit de am ajuns aici?

Toate aceste întrebări te ajută să-ţi conştientizezi limitele şi neputinţele. Analizându-te puţin vei putea vedea în sufletul tău multe păcate şi obiceiuri pătimaşe care te stăpânesc de atât timp.

Sfinţii Părinţi spun că numai Dumnezeu şi sfinţii Lui percep lumea aşa cum este ea de fapt, fără nicio prejudecată.

A te pocăi înseamnă a-i cere lui Dumnezeu să-ţi lumineze mintea ca să percepi lumea aşa cum e de fapt în realitate. A te pocăi înseamnă a avea mai mare încredere în cuvintele lui Dumnezeu decât în gândurile tale atunci când trebuie să iei o decizie, şi asta pentru că El are toate informaţiile la îndemână iar tu doar o foarte mică parte din ele.

A te pocăi înseamnă a recunoaşte smerit că eşti păcătos şi doar Dumnezeu prin harul Său te poate ridica deasupra păcatelor tale ca să poţi vedea lumea aşa cum este într-adevăr. Văzând realitatea aşa cum este şi deciziile pe care le vei lua vor fi fără păcat, având efecte pozitive asupra celor din jur.

Georgios Mantzaridis spunea:

„Pocainta este necesara nu doar pentru a primi harul dumnezeiesc, ci si pentru a-l pastra sau a-l redobandi. intrucat omul pacatuieste zi de zi, este dator sa se pocaiasca zi de zi. Oricat ar fi de inaintat duhovniceste, are nevoie de pocainta. Aceasta nu se epuizeaza in anumite fapte, nici nu se limiteaza la anumite perioade de timp. Lucrul ei nu sfarseste niciodata. Pocainta este pentru credincios lucrarea lui pe viata, iar exercitarea ei unica posibilitate de-a se mentine pe sine insusi madular al trupului lui Hristos.

Cu cat mai mult se pocaieste omul, cu atat mai deplin se cunoaste pe sine insusi; isi constientizeaza nimicnicia, isi deplange ticalosia si alearga la mila lui Dumnezeu. Astfel pocainta devine calea cunoasterii de sine, dar si a cunoasterii lui Dumnezeu, caci il apropie pe om de Dumnezeu si il face tot mai receptiv la harul Sau. De altfel, deja acest proces al pocaintei nu mai este un lucru doar omenesc, ci si rodul darului si impreuna-lucrarii lui Dumnezeu.

Aflat in starea de moarte duhovniceasca, omul nu simte pacatul, nici nu poate vedea inauntrul sau. Simtirea sau, mai precis, "vederea" pacatului este un insemnat dar al lui Dumnezeu. Viata crestina este viata de pocainta, adica de simtire a pacatului si de totala incredintare harului lui Dumnezeu. De aceea este insotita de plans si de lacrimi. Plansul acesta nu reprezinta o stare sterila sau negativa, ci creativa si aducatoare de bucurie. Iar lacrimile nu exprima sensibilitati sentimentale, ci profunde transformari existentiale, pricinuite de pocainta omului si de harul lui Dumnezeu. Din plans si din lacrimi izvoraste bucuria.

Staruirea in pocainta nu inseamna tacita acceptare sau tolerare a vietii pacatoase, ci constientizarea dimensiunii pacatului.

Pocainta nu este in ultima analiza un fapt moral, ci existential. Nu apartine nivelului psihologiei sau al comportamentului social, ci nivelului vietii duhovnicesti. Precum pacatul nu consta, simplu, in incalcarea poruncilor morale, ci in indepartarea de izvorul vietii, de Dumnezeu, tot asa si pocainta nu consta simplu in indreptarea morala, ci in intoarcerea la Dumnezeu si in salasluirea inlauntrul vietii celei indumnezeite. Pocainta rupe mintea de pacat si o lipeste de pomenirea lui Dumnezeu; o duce la unirea cea dupa har si impreuna-petrecerea cu Dumnezeu, ce se savarseste tainic in inima omului, pe "tronul harului", si il unifica pe om.”

(Claudiu)

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Rugăciunea ortodocşilor pentru un ales al lui Dumnezeu

2012-01-22T23:55:00.000-08:00

Deoarece un duh rău pluteşte peste ţara noastră şi vrăjmaşii din afară şi dinlăuntrul ei lucrează cu vrăjmaşul cel mare pentru nefericirea neamului românesc, propunem această rugăciune care să se rostească în fiecare Miercuri şi Vineri şi la fiecare Sfântă Liturghie. Iar cei ce au mai multă râvnă pentru ţară şi neam, s-o zică zilnic, atât în ţară, cât şi în afara hotarelor, oriunde un Român trăieşte şi se roagă pentru Biserică, ţară şi neamul lui. Faceţi să ajungă această rugăciune la toţi fraţii şi surorile voastre în Domnul.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin !

Prea Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, certat-ai neamul acesta al nostru cu secetă, boli şi pierderea avuţiei naţionale. Au flămânzit copiii Tăi, Doamne, au pierit bătrânii de mustrarea Ta şi rodul grânelor şi al muncii noastre s-a uscat sau a putrezit prin mânia Ta. În multe feluri ai mustraţ Stăpâne, pe poporul Tău, pe tineri şi pe bătrâni, pe voinici şi pe copilandri, căci toţi am greşit înaintea Ta şi ne-am abătut, am călcat poruncile Tale şi de dreptatea Ta nu ne-am adus aminte. S-a umplut paharul răbdarii Tale şi răuţătile noastre s-au înmulţit mai mult decât grindina şi seceta cu care ne-ai cercat. Ca nişte fii rătăcitori ne-am îndepărtat de Tine, dar azi ne întoarcem asemenea Fiului risipitor şi strigăm către Tine din adâncul inimii noastre îndurerate: Dumnezeul părinţilor noştri, care ai trimis harul şi pacea Ta peste înaintaşii noştri şi precum în vremurile grele ale neamului nostru ai ridicat la nevoie bărbaţi vrednici care au luat pe umerii lor greutăţile poporului, aşa ridică şi acum un bărbat cu suflet mare, gata de orice sacrificiu prin care să se răscumpere păcatele poporului nostru înaintea Ta, Stăpâne.

Dă-i harul Tău, pune în el virtuţile cereşti pe care le dai celor care te iubesc pe Tine şi dă-i binecuvântarea Bisericii Tale întemeiate pe sângele iubitului Tău Fiu.

Fă-l pe dânsul fiu adevărat al Bisericii Ortodoxe, binecuvântat de ierarhi şi iubit de popor că, deplin luminat cu lumina cunoştinţei Tale să ducă neamul acesta al Tău, Doamne, pe drumul salvării din necazurile în care propriile păcate l-au scufundaţ spre soarele Dreptăţii, Răsăritul cel de Sus, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Sfântă Maică a lui Dumnezeu, ajută neamul şi ţara noastră! Toate puterile cereşti, apăraţi pământul ţării noastre de năvălirile vrăjmaşului văzut şi nevăzut. Toţi sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!

adaptare după Rugăciune pentru Anul Acesta(2001),
a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa

Sursa:Apologeticum

Fumatul distruge sufletul

2012-01-22T02:35:00.000-08:00

Şi eu am fumat, şi nu sunt mândră de asta. Prima oară când mi-am văzut colegii fumând a fost în clasa a 8-a. Am fost şocată. Credeam că numai oamenii mari fumează. Mă înşelasem. Mă întrebam atunci ce i-o fi determinat oare să se apuce? Aveam să aflu mai târziu. Pe atunci mi se părea un lucru scârbos, de prost-gust şi...inutil! Nu puteam înţelege de ce cineva azi trăieşte bine-mersi iar de mâine alege să se autodistrugă puţin câte puţin.

Apoi am intrat la liceu. Majoritatea noilor mei colegi de clasa fumau. În pauze se strângeau în curtea şcolii toţi şi parcă acolo se discutau cele mai interesante subiecte, era miezul distracţiei. La început alegeam să rămân în clasa dar mi-am dat seama la scurt timp că numai “fraierii” şi cei neinteresanţi stau în pauze în clasă. Aşa că am început să ies din ce în ce mai des afară, cu cei care fumau. Cât fum nociv putea fi acolo! Degeaba mă dădeam mai la stânga sau mai la dreapta, era peste tot! A trebuit să mă obişnuiesc cu acest lucru. A fost primul pas. Au urmat insistenţele din ce în ce mai multe ale colegilor să “încerc şi eu un fum”. La început am refuzat. Însă deveneam din ce în ce mai curioasă cum e să tragi fumul de ţigară în piept, ce simţi în acel moment, ce-i face să pară aşa de “fericiţi” când fumează.

Această întrebare îmi stăruia din ce în ce mai mult în minte, până într-o zi când mi-am zis că trebuie neapărat să-I aflu răspunsul. A urmat calvarul. Când una din cele mai ”tari” fete mi-a oferit o ţigară am acceptat-o. Colegii mă priveau zâmbind, râzând şi încurajându-mă bucuroşi că au mai ”convertit” pe cineva. Am luat ţigara fără să ştiu în ce mă arunc şi cât tremuram de tare. În cele trei secunde în care am dus-o la gura am vrut să mă răzgândesc. Totuşi, nu puteam. Ce vor zice ceilalţi? Când am tras fumul am simţit că ceva m-a lovit în moalele capului, privirea mi s-a întunecat câteva secunde şi am început să tuşesc. Fusese cea mai groaznică senzaţie pe care o simţisem vreodată. Bineînţeles, colegii nu mai puteau de încântare. După ce mi-am mai revenit mi-au zis că aşa a fost şi la ei prima oară, dar că acea senzaţie trece şi în curând o să simt numai plăcere. Sau mai degrabă amăgire. Dar atunci i-am crezut pe cuvânt.

În pauzele, zilele şi lunile următoare am continuat să fumez din ce în ce mai mult. Nu era pauză în care să nu ies afară. Începea să se instaleze dependentă. Banii de la părinţi nu-I mai foloseam ca să-mi iau mâncare ci ţigări; uneori chiar răbdam de foame la şcoală.

De prietenii cu care înainte stăteam în clasă ca să vorbim despre diverse lucruri am început să mă îndepărtez. Nu mai corespundeau cerinţelor mele sufleteşti. Vroiam să stau şi stăteam cu cei care “ştiu cel mai bine ce e aia distracţie”. Mă simţeam importantă şi ”şmecheră” să fiu lângă ei. În sfârşit mă integrasem într-un grup şi eram fericită. Sau cel puţin…credeam că sunt. Pentru că oricât de multe ţigări aş fi luat, ceva parcă lipsea din toată această ecuaţie. După ceva vreme am început să simt că cu fiecare fir de fum pe care îl inhalez, sufletul meu devine mai pustiu. Deja mă obişnuisem atât de mult să fumez, încât într-o zi mi-a trecut prin minte gândul: “Asta-i tot?”. Asta e tot ce simţi după ce fumezi? Unde e împlinirea spirituală, unde e plăcerea aceea nespusă? Plăcere? Hainele mele miroseau groaznic, gură la fel. Am început să mă ascund de părinţi, am devenit mai retrasă faţă de ei. Mi-era frică să nu mă prindă sau măcar să bănuiască ceva. Numai acest lucru mă îngrozea.

Şi deşi ceva din sufletul meu îmi spunea că sunt pe o cale greşită, nu vroiam să ascult. Gândeam că poate vor veni şi momentele fericite. Dar timpul trecea…încă o ţigară…şi trecea…încă o ţigară…şi tot trecea…. Prietenii pe care mi-i făcusem, am realizat că sunt foarte diferiţi de mine; îi auzeam vorbind despre lucruri pe care credeam că le fac numai cei care sunt daţi la ştiri. Dar tot nu vroiam să renunţ; nici la ţigări şi nici la ei. Părerea lor era atât de importantă pentru mine, aveam senzaţia că ei ştiu tot ce e bine.

Of, dar eram aşa de nefericită! Ce lupta se dădea atunci în sufletul meu! Argumentele pro şi contra mi se învârteau în cap, nu mai ştiam ce e bine şi ce e rău. Dar persistam în rău. Mult timp am zăcut în această stare. Mama şi-a dat seama că e ceva în neregulă cu mine şi mă tot întreba ce am şi dacă mă poate ajuta cu ceva. Răspunsurile mele erau dispreţuitoare şi uneori chiar violente.

Până într-o zi în care m-am prăbuşit, sau…mai bine zis…am înviat. În disperarea mea, mi-am adus aminte de nişte cuvinte pe care le auzisem că prin ceaţă la ora de religie: “Să vă puneţi toată nădejdea în Domnul”. M-am agăţat de aceste cuvinte şi am început să plâng cu cele mai amare şi dulci lacrimi. Dacă nici El nu mă mai putea salva, atunci nimeni nu putea. Atunci mi-am pus toată nădejdea mea în Dumnezeu, plângeam şi mă rugam şi Îl implorăm să rezolve lucrurile, să mă ajute să mă las de fumat. Am făcut atunci zeci de promisiuni despre ce o să fac cu viaţa mea dacă Dumnezeu mă ajută. Pe unele le-am împlinit deja, altele mai aşteaptă. Noaptea aceea, plină de regrete, dacă stau să mă gândesc acum, a fost cea mai frumoasă din viaţa mea.

A doua zi la şcoală n-am mai ieşit afară. Foştii mei prieteni s-au mirat dar sincer nu cred că i-a interesat totuşi foarte tare. Mi-am dat seama atunci că toată iubirea, prietenia şi respectul ce veneau de la ei erau o iluzie.

Prietenia cu ei era una falsă, ei nu-mi oferiseră niciodată nimic folositor pentru sufletul meu. Toată pararea mea bună se prăbuşise. Dar am început să mă rog pentru ei. Deci, din acea zi am ales să stau cu “vechii” mei prieteni, adevăraţi prieteni, care m-au primit cu braţele deschise, fără reproşuri sau cuvinte de genul: “Ţi-am spus noi”. Am început să le povestesc toată experienţa mea cu fumatul şi cum Dumnezeu a făcut o minune cu mine şi m-a scos din acel calvar. Una dintre prietenele mele, foarte cuminte şi credincioasă, mi-a dăruit a doua zi o carte “Dumnezeu şi tinerii” pe care am citit-o pe nerăsuflate. Mi-am dat seama cât de mult greşisem şi mă îndepărtasem de Dumnezeu. Dar asta nu m-a împiedicat să mă întorc la El. În sfârşit găsisem Acel Ceva care lipsea din viaţa mea. Iar după ce L-am găsit am fost fericită, cu adevărat fericită.

Am început să merg la Biserică, să mă împărtăşesc şi să mă spovedesc, să dau milostenie cu banii cu care înainte îmi otrăveam sufletul. Viaţa mea se schimbase, cu adevărat înviasem! Relaţia cu părinţii a revenit la normal, mama m-a iertat cu bucurie şi m-a primit cu ochii în lacrimi

Acum, mă lupt cu celelalte patimi din mine, zi de zi, dar nu disper căci mi-am pus toată nădejdea mea în Domnul şi dacă o dată m-a ajutat, mă va ajuta mereu.

Acum, nu pot decât să Îi mulţumesc Domnului că în mijlocul negurii păcatelor mi-a întins mâna Lui pentru a mă ridica, a suflat o scânteie de la Duhul Sfânt pentru a mă lumina şi mi-a umbrit sufletul cu pacea şi fericirea.

Iar pe voi, dragii mei tineri, vă îndemn să vă feriţi de acest mare păcat, fumatul, ca să nu-L supăraţi pe Domnul Dumnezeu care v-a dat viaţă şi atâtea alte bucurii. Iar atunci când simţiţi că alunecaţi, strigaţi-L şi El va veni şi vă va ridica. Nu este bucurie mai mare în viaţă decât să faci totul după voia lui Dumnezeu şi să simţi că te sprijină la orice pas, aşa că “Fericiţi cei ce îşi pun toată nădejdea în Domnul”.

P.S. Eu nu am fumat niciodată însă cunosc foarte multe persoane care o fac şi mă doare sufletul când îi văd. Aş vrea tare mult să-i opresc…
(Patricia)
Sursa:http://ortodoxiatinerilor.ro/fapte-rele-si-patimi/fumatul-si-bautura/18278-fumatul-distruge-sufletul.html

Iannis cel nebun pentru Hristos

2012-01-22T00:54:00.000-08:00

Nebunia pentru Hristos este una din marile harisme ale creştinismului. Creştinii care primesc acest dar de la Dumnezeu sunt cei ce îşi ascund darurile dumnezeieşti sub chipul nebuniei. Şi, deşi lumea râde de ei şi-i batjocoreşte, nebunul pentru Hristos se roagă pentru lume şi mijloceşte la Dumnezeu pentru bolile şi suferinţele ei. Astfel de oameni nu au trăit numai în primele veacuri ale creştinismului, ci au continuat să existe până în zilele noastre. Neştiuţi de nimeni, nebăgaţi în seamă, oamenii lui Dumnezeu se ascund printre noi – cei întru care harul lucrează cu prisosinţă, dar care au parte în lumea aceasta mai mult de prigoană decât de dragoste, mai mult de ocară decât de mângâiere. Dar poate că pentru rugăciunile lor mai ţine Dumnezeu lumea aceasta…
Vom reproduce în continuare un fragment din scrisoarea pe care a lăsat-o după moartea sa Iannis – un om care în zilele noastre a câştigat smerenia lui Hristos prin nebunia în faţa lumii –, precum şi un moment din minunata sa viaţă. Avem aici cea mai frumoasă mărturie că drepţii lui Dumnezeu nu vor lipsi din lume până la sfârşitul veacurilor. Numai să avem ochi să-i vedem şi mintea ca să le urmăm…
Cartea „Iannis cel nebun pentru Hristos” va apărea în curând la Editura Evanghelismos. (F.O.)
„Bunul meu Anastasios,
Când vei primi această scrisoare, eu o să fiu foarte departe. Nădăjduiesc să mă aflu în casa lui Hristos, pe Care L-am iubit mai mult decât orice în lume. Nădăjduiesc ca, prin milostivirea Sa, să mă învrednicească de un colţişor de Rai. Îngerul meu păzitor mi-a dat de ştire că trebuie să plec, iar Maica Domnului m-a pregătit.
Nu-ţi ascund că mă tem înaintea scaunului de judecată. Mă tem de clipa când Domnul va da poruncă Îngerului meu păzitor să citească înaintea atâtor Sfinţi cartea vieţii mele. Mă roşesc numai la gândul că din copilărie am fost cufundat în noroiul fărădelegii şi al păcatului.
Dumnezeu să o odihnească pe fericita mea mamă, care m-a învăţat să iubesc Biserica. «Ianaki», îmi spunea, «ca să vorbeşti cu Hristos trebuie să ai inimă curată. Să o rogi aşadar pe preadulcea noastră Maică, cea care ne poartă de grijă, să nu uite, ca o Stăpână a Cerului, să şteargă din când în când inima ta, ca să fie curată. Să o rogi să alunge şi demonii din cartierul nostru, pentru că strică legătura noastră cu Hristos». Era neînvăţată, ca şi mine, însă primise mare binecuvântare de la Hristos, Care îi împlinea toate cererile.
Pe tatăl meu mi-l amintesc foarte puţin. A fost ucis în Epirul de nord, în războiul cu italienii din 1940. Mama spunea că s-a jertfit ca să-şi salveze plutonul. Mă punea să citesc şi să recitesc, cu puţina mea ştiinţă de carte, scrisoarea pe care i-o trimisese Statul Major. «Să te asemeni, Ianaki, tatălui tău, care s-a jertfit pentru ceilalţi şi a câştigat un loc lângă Hristos. Bucuria se ascunde în jertfă şi în suferinţă. Să te faci ostaş al lui Hristos. Atunci o să devii erou».

Aşa am fost crescut în credinţa lui Hristos. Mama a fost cea care m-a învăţat să-i iubesc pe Sfinţi şi pe Maica Domnului, şi să-i mulţumesc în fiecare zi Îngerului meu păzitor. «Dacă îi ai prieteni pe Hristos şi pe Sfinţi, viaţa devine frumoasă. Trăieşti în Rai», spunea ea.
Ştiu, Anastasios, că totdeauna ai vrut să afli de ce mă purtam ciudat. Ei, acum că am plecat, cred că a venit vremea să-ţi spun. La vârsta de douăzeci şi doi de ani m-am dus la o priveghere în sat. Am mers să mă rog pentru un prieten de al meu, care suferea de o boală incurabilă şi nu mai avea nădejde de viaţă. Îl chema Dimitris şi era din Ioannina. Absorbit de rugăciune şi plâns, nu am auzit când s-a făcut otpustul. Cum eram scund şi îngenuncheat, preotul nu m-a văzut şi m-a închis în biserică.
Într-un mod neobişnuit, am continuat să aud psalmodii până dimineaţa. Deodată am văzut intrând prin cupolă o rază de lumină de culoare albastră şi căzând asupra mea. Credeam că s-a luminat de ziuă şi mă întrebam la ce oră se termină privegherea. M-am uitat să văd de unde vine acea lumină albastră şi atunci L-am văzut pentru prima dată pe Domnul nostru. S-a apropiat de mine şi Şi-a pus mâna pe capul meu. M-a binecuvântat şi a intrat în Sfântul Altar. Atunci toate s-au schimbat. Am rămas în uimire multă vreme. Nu voiam să mă trezesc. Voiam să văd în continuare acea lumină.

Când mi-am venit în sine, m-am dus înaintea icoanei Maicii Domnului, ca să-i mulţumesc pentru că mi-a curăţat inima şi m-am învrednicit să-L văd pe Domnul. Preadulcea Maică mi-a zâmbit. Dimineaţa a venit în biserică paraclisierul. Îndată ce l-am văzut, m-am speriat. Pe grumazul său stătea un drac înfricoşător, care îl trăgea de cap ca şi cum ar fi vrut să i-l despartă de trup. De îndată ce m-a văzut şi s-a apropiat de mine, a căzut jos, iar dracul urla. L-am ridicat, l-am însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi l-am uns cu untdelemn de la candela lui Hristos. În acel ceas a intrat şi preotul. Dracul a început să strige: «Alungă-l, părinte, pe nebun. Mă loveşte şi mă arde». Sărmanul preot nu înţelegea ce se întâmplă şi m-a luat drept hoţ. A luat un lemn şi a început să mă lovească. Eu nu m-am împotrivit. Doar îl binecuvântam şi cântam. Asta a fost. Pe de o parte demonul pe care îl adusese paraclisierul, iar pe de altă parte preotul cu bătaia. S-a adunat lume. Nu-mi păsa de nimic. Din acea zi am început să văd în chip diferit feţele oamenilor şi singurul lucru pe care voiam să-l fac era să-i însemnez cu semnul Sfintei Cruci şi să mă rog.
«A înnebunit sărmanul copil. Cine ştie ce i s-a întâmplat?», spuneau. Când m-am întors acasă, i-am povestit mamei ce se întâmplase. Nu puteam să fac altfel, pentru că eram plin de semne. Vezi tu, părintele avea mână grea… Mama mi-a spus să nu spun nimănui ce s-a întâmplat, pentru că atunci va pleca dumnezeiescul har şi binecuvântarea lui Dumnezeu. «Acoperă cu nebunia comoara pe care ţi-a dat-o Domnul, copilul meu, ca să te învredniceşti într-o zi să ajungi lângă El. Maica Domnului mi-a auzit rugăciunile şi te-a chemat în oastea Fiului şi Dumnezeului ei. Mare este harul ei».
Câtă vreme am stat în sat, am încetat să vorbesc. Doar mă rugam pentru fiecare consătean în parte. Odată o fetiţă, Arethi, s-a îmbolnăvit grav şi mama m-a rugat să mergem la casa bunicii ei, ca să o vedem. Părinţii ei emigraseră în Germania. Avea febră mare şi bătrâna nu ştia ce să facă. Deasupra pernei pusese icoana Sfintei Paraskeva. Pe când şopteam o rugăciune, am văzut intrând în cameră o femeie frumoasă şi atingând faţa copilei. Apoi a binecuvântat-o şi şi-a întors privirea spre mine. «Acum este bine, Iannis. Nu asta ai vrut?», mi-a spus şi a plecat.

Îndată Arethi s-a sculat şi a alergat în braţele bunicii sale. Febra a dispărut. «Mi-e foame, bunico». Bătrâna a rămas uimită. «Cu puţin timp în urmă nu putea sta pe pat, iar acum ce se întâmplă cu Pashalina mea?», i-a spus mamei mele, iar ea tăcea. Doamna Arethi a povestit această întâmplare în tot satul. A adăugat şi nişte glume neghioabe. «Să-l ţineţi pe Iannis drept unul ce aduce noroc. Căci, de îndată ce a păşit în casa noastră, nepoţica mea s-a făcut bine».
M-am simţit încurcat. Îmi plăcea să merg pe ogoare şi să citesc Psaltirea ore în şir. «A luat-o razna. Nu-i trebuie mult omului ca să înnebunească», murmurau prin sat. I-am spus într-o zi mamei că este vremea să plecăm. O vedeam că suferă din pricina bârfelor.
Aşa că am venit în acest cartier binecuvântat al Atenei la începutul anului 1960. În primii ani am stat cu chirie. Apoi, cu ajutorul Domnului, am reuşit să cumpărăm această garsonieră, vânzând terenurile din sat. Acopeream cu nebunia bogăţia de daruri de la Domnul. Singurul lucru care mă preocupa era ca, în orice chip, să-i fac fericiţi pe toţi oamenii. Dintr-o privire pe care o aruncam vedeam rana şi mă rugam Sfinţilor şi lui Hristos să o vindece, pentru că, aşa cum trupul suferă de răni, întocmai aşa se întâmplă şi cu sufletul nostru. Sufletul omului se răneşte şi se îmbolnăveşte când trăieşte departe de legea lui Dumnezeu Cel în Treime. Numai în dragostea lui Hristos îşi găseşte fericirea sufletul omului, pentru că este făcut din aceeaşi «materie». Fără Hristos, omul ajunge ca smochinul neroditor. Fără Hristos, omul trăieşte într-o lume iluzorie, din care nu poate ieşi.

* * *

Într-o zi, Iannis nu s-a dus la lucru. D-l Apostolos, brutarul, s-a neliniştit. Niciodată nu lipsise, aşa că a trimis pe cineva acasă la el. Înainte de a ajunge la casa lui, cel trimis l-a văzut cu o lopată, curăţând canalizarea de pământ şi necurăţii.
-        Bre, ai înnebunit de tot? i-a spus. Domnul Apostolos te aşteaptă la brutărie şi tu cureţi canalizarea? Crezi că o să te angajeze la primărie?
-        De dimineaţă caut două sute de drahme, pe care le-am pierdut, însă nu-mi amintesc în care dintre cele cinci guri de canalizare au căzut, aşa că le curăţ pe toate. Şi de vreme ce le-am deschis m-am gândit să scot şi gunoaiele, a spus el zâmbind. Aşa că mergi şi spune-i d-lui Apostolos că o să lucrez mai mult mâine, ca să completez orele. Este vorba de două sute… Nu-i de glumă, a continuat el.
Atunci brutarul s-a mâniat foarte tare. De îndată ce a auzit ce s-a întâmplat, a ameninţat că o să-l alunge. După cinci ore, Iannis şi-a terminat lucrarea şi s-a întors mulţumit la casa sa.
-        Ai găsit cele două sute?, l-a întrebat ironic băcanul, care trecea pe acolo. Să treci pe la primar să ţi le dea, pentru că i-ai curăţat canalizarea, a continuat acela râzând.

În după-amiaza aceleiaşi zile, cerul s-a întunecat. Au apărut nori negri, ameninţători. Tuna şi fulgera, şi a început o ploaie torenţială. Drumurile s-au transformat în râuri, luând tot ce găseau în calea lor, chiar şi maşini. La primărie s-au semnalat multe distrugeri. Au fost inundate case, magazine, depozite. S-au pierdut averi întregi. Pompierii nu reuşeau să evacueze apa. În ziua următoare, primarul a mers la faţa locului, ca să vadă el însuşi care sunt pagubele. Toţi locuitorii au protestat pentru înfundarea canalizării. A mers şi în cartierul lui Iannis. Acolo nu existau pagube. Băcanul, când l-a văzut, i-a zis:
-        Domnule primar, să mergi să-i mulţumeşti lui Iannis, care ieri dimineaţă a curăţat canalele. Ne-a izbăvit nebunia lui, fiindcă a căutat două sute de drahme, pe care le pierduse.
Brutarul a spus şi el acelaşi lucru primarului:
-   Din fericire, domnule primar, nebunul a curăţat canalele, pentru că altfel ne-ar fi înecat o asemenea ploaie. Nebunia lui ne-a scăpat de mari distrugeri.
-   Iată că este nevoie şi de nebuni, a spus primarul zâmbind.

Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 12.

sursa:Familia Ortodoxa

O minune a Maicii Domnului din zilele noastre

2012-01-22T00:38:00.000-08:00

Marturia urmatoare este primita de la o cititoare a site-ului, relatand minunea incontestabila si uluitoare savarsita de Maica Domnului cu ea insasi, in copilarie, in urma cu 19 ani:

Dragul meu cititor, probabil cand iti vei arunca privirea asupra titlului simplu, clar si la obiect, nu-ti va starni interesul mai deloc. Probabil vei zice: “eh… minuni… si iar minuni… am mai auzit…. o minune nu tine decat 3 zile…etc“. Ai perfecta dreptate, ne-am obisnuit cu atatea minuni incat le-am pierdut valoarea, avem impresia ca e ceva ce ni se cuvine, ceva normal. Cat despre durata de doar “3 zile”, adevarul este ca noi nu-i permitem un timp mai indelungat de supravietuire. Te vei intreba: cum oare? Iar eu iti voi spune ca atata timp cat credinta in acea minune este mai mare si mai puternica cu atat minunea va persista mai mult timp atat in inima cat si in viata noastra.

Poate vei spune, ca “nu exista minuni”, tu, cel care, sper ca ti-am starnit curiozitatea cat de putin sa frunzaresti aceste umile randuri, dar care poate ca te vor induiosa pana la lacrimi… O, cat de dezinteresat si prea preocupat de grijile acestei lumi nesatisfacatoare este omul!… Cum nu-si da seama de minunile de la tot pasul, care-l inconjoara?… Cum nu vede toate minunatiile ramase firimituri din Raiul lui Adam?… Cum ramane atat de rece si de neclintit la sursurul dulce graitor al apelor, la ciripitul incantator al pasarilor, la multitudinea de culori ce imbraca muntii, dealurile, campiile si sesurile, la azurul minunat al cerului, la culorile calde si increzatoare ale curcubeului, la mirosul parfumat si imbatator al florilor?

Se tot vorbeste despre cele 7 mari minuni ale lumii antice si cele 7 minuni ale lumii contemporane… Cum poate omul sa ramana uimit si placut surprins de aceste “minuni artificiale” facute de mana omului iar in fata celor facute de Creatorul intregului Univers sa ramana nepasator? O, cata rabdare si cata dragoste are Dumnezeu pentru noi pentru ca ar putea sa ne lipseasca de darurile pe care le-a lasat ca marturie vie unor simpli muritori de rand! Poate, atunci, pierzand toate acestea vom ajunge sa pretuim ce-am avut… dar asta este firea omului.

Si pentru ca nu vreau sa te plictisesc, dragul meu cititor, cu toata aceasta filosofie despre viata, creatii si Creator am sa incep prin a-ti demonstra ceea ce am enuntat mai sus.

Minunea despre care vreau sa-ti vorbesc a avut o evolutie neasteptata in viata personajului principal si anume: a durat “3 zile” (durata nu este reala, a supravietuit aproximativ 11 ani), apoi o perioada destul de indelungata (este vorba de 7 ani) a fost ingropata, cu mici exceptii, cand a mai fost scoasa la iveala de alte persoane, care au fost martore si, acum, se pare, voia lui Dumnezeu este ca ea sa fie scoasa din nou la suprafata. Acesta este motivul pentru care eu ma aflu scriind aceste randuri, in speranta ca cele ce voi povesti, daca nu vor patrunde adanc in inima ta, macar vor reusi sa stoarca o lacrima, fie ea si plapanda, din ochii tai.

Acum 18 ani, in cartierul romanesc craiovean, Rovine, Maica Domnului a mai salvat o viata omeneasca, pe cea a unei fetite in varsta de 4 anisori. Iata cum s-au petrecut lucrurile: intr-o insorita si placuta dimineata de Duminica, 13 mai 1990, parintii fetitei respective au plecat la piata sa-i cumpere odraslei cirese (ii placeau foarte mult), lasand copila singura acasa dormind. Aceasta familie locuia la etajul 4 al unui bloc cu doua camere semidecomandate (un amanunt semnificativ). Fetita s-a trezit in jurul orei 10 si, vazandu-se singura in dormitor, a plecat sa-si caute parintii prin casa. A traversat sufrageria in goana pentru a ajunge la bucatarie, unde stia ca petrece mai mult timp mama sa, fiind sigura ca o va gasi acolo. Mare i-a fost dezamagirea cand a observat ca de fapt era singura acasa. A fost cuprinsa de teama de singuratate la fel ca orice copil de varsta ei.

Atunci i-a venit un gand “salvator” cum sa scape de singuratate: a hotarat sa iasa afara sa se joace, insa cheile nu erau pe nicaieri. Au urmat niste momente de plans inabusit plin de durerea si tristetea abandonarii din partea parintilor cat si de lipsa de incredere a acestora: “daca tot au plecat de ce nu mi-au lasat macar cheile?”, gandea micuta copila si o gramada de astfel de intrebari, ce-i cuprindeau mintea ei frageda de doar 4 anisori, nu-si gaseau raspunsuri.

La un moment dat, un zambet i-a luminat fata: “daca nu am chei sa deschid usa sa ies afara, ce-ar fi sa sar pe geam?” Zis si facut. S-a urcat incaltata pe pervazul geamului de la bucatarie hotarata sa sara. Geamul de la bucatarie era prevazut cu un raft exterior confectionat din lemn, unde se pastrau alimentele la rece. In acea zi lemnul era umed pentru ca plouase cu vreo 2 zile inainte si nu avusese suficient timp sa se usuce, avand in vedere ca blocul era umbrit de cativa castani uriasi ce-si inaltau falnicele ramuri catre etajele superioare. Copila a iesit afara pe geam tinandu-se cu mainile de acel raft. Corpul ii atarna incovrigat in exteriorul gemului agatata fiind cu mainile si picioarele de marginile raftului. Uitandu-se in jos a fost cuprinsa de frica: “dar daca nu cad in picioare, asa cum m-am gandit?” Aceasta indoiala a determinat-o sa vrea sa intre in casa, insa nu a mai apucat. Ce se intamplase? Lemnul fiind umed, cand copila a incercat sa intre pe geam in casa, i-a alunecat unul dintre picioare si, astfel, dezechilibrandu-se a cazut in gol.

S-a agatat in sarmele de rufe exterioare balconului vecinului de la etajul 3, incetinindu-i intr-un fel viteza caderii. Fetita a cazut in gradina vecinului de la parter cu jumatatea corpului de la brau in sus pe pamant, iar cealalta jumatate de la brau in jos pe ciment. Minunea a fost ca, in urma cu o zi, vecinul de la parter, in gradina caruia a aterizat “micul avion” taiase gardul de sarma ghimpata ce inconjura gradina, astfel copila nu a fost sfartecata de la mijloc in doua. Si cea mai mare minune a fost ca fetita a scapat cu viata, fiind dusa in stare de inconstienta la spital de catre vecinul de la parter.

Ce se intamplase? In tot acest timp in care lucrurile se petreceau cu rapiditate, fetita se afla intr-o stare de veghe, nici lucida, dar nici constienta. In momentul caderii copila a fost prinsa de bratul drept al unei “Doamne” (asa cum sustinea fetita) mult prea luminoasa, imbracata in alb cu ” ceva colorat” pe cap si tinand pe bratul stang un Prunc de varsta foarte frageda. Amandoi erau invaluiti intr-o lumina orbitoare si o caldura cereasca izvora din fiinta lor. “Doamna” tinand pe bratul sau stang pe al Ei Prunc si pe bratul drept pe copila “parasutista” a lasat-o incet pe pamant dupa care, acele Fiinte Ceresti s-au ridicat la cer, invaluite in slava divina.

Copila s-a trezit la spital, nestiind de ce se afla acolo. Intretimp parintii au ajuns la bloc, unde au aflat de marea tragedie intamplata in lipsa lor intr-o “zi ghinionista” de 13 ale lunii mai. Au alergat intr-un suflet spre spital. Tatal fiind la volan isi pierduse firea cu totul conducand ca un nebun fara tinta, gandind cu mustrari de constiinta ca si-au omorat fetita, iar mama disperata, infricosata din cauza vitezei de la volan a sotului gandea ca nu vor mai apuca sa-si vada fetita, totul terminandu-se cu un grav accident. In sinea ei tot spera ca fetita este in viata, insa si-o inchipuia desfigurata. Intr-un final au ajuns la spital, innebuniti de durere, voind sa afle unde este copilul lor. Cine poate descrie spaima, nelinistile, durerea, mustrarile de constiinta si nebunia temporara a parintilor inconstienti care-si lasasera unicul copil in etate de doar 4 ani singur inchis in casa? Este infricosator de dureros numai cand te gandesti care au fost starile successive ale sentimentelor prin care au trecut in acele momente. Cand ei au ajuns la spital intreband de copila, ea tocmai iesea de la radiologie… au ramas muti de spaima… copila arata ca si cum nu ar fi patit nimic, insa nelinistea i-a cuprins iar pe bietii parinti: “daca are vreo hemoragie interna sau organele interne sunt afectate de cazatura?”, si cate astfel de intrebari nu le dadeau voie sa-si recapete linistea.

Au luat legatura cu doctorul ce o examinase pe fetita, care, atunci cand fusese adusa la spital de catre vecinul fetei, era aproape sigur ca acela o accidentase nicidecum ca ar fi cazut de la etajul 4. Confirmarea i-a fost facuta de parintii fetei si de insesi fetita care sustinea intruna ca ea nu a cazut de la etajul 4 ci ca o “Doamna” a asezat-o pe pamant. Au urmat 3 zile de examene medicale ale copilei la urgente apoi o saptamana de zile a fost supravegheata in salonul de copii fiind alimentata cu perfuzii. I se facuse foame bietei copile iar mama ii plangea de mila cand aceasta o ruga plangator: “macar o rosica da-mi si mie… un biscuite”, insa pentru binele fetitei (i se interzisese sa fie hranita pe perioada supravegherii, doar prin perfuzii era alimentata) ii era refuzata orice dorinta culinara.

Au trecut toate cele 10 zile de spitalizare ale fetitei, cand, doctorul dandu-se batut, le-a externat pe mama si fetita zicandu-le: “Doamna, dati slava lui Dumnezeu pentru ca aceasta e o minune dumnezeiasca, eu ca doctor n-am facut nimic, ma simt neputincios in fata maretiei divine…. duceti-va si multumiti-I lui Dumnezeu… asemenea cazuri sunt de unu la 1 milion”.

A urmat o alta perioada de examinari psihologice… era ceva de necrezut… cum un copil de 4 ani cade de la etajul 4 si nu a patit nimic afara de o zgarietura in talpa piciorului drept in forma de potcoava? Toti se gandeau, ca urmare a povestirii fetitei ca a fost afectata mintal de aceasta tragedie si ca mintea ei refuza acest lucru si de aceea a scornit povestea cu “Doamna”. Testele ieseau bune de fiecare data, iar parintii convingandu-se de minunea pe care o simtisera pe propria piele au alergat la Dumnezeu sa-I dea multumire. Au luat-o si pe copila cu ei la Biserica, unde fetita a recunoscut-o pe “Doamna” ce-I salvase viata in persoana Maicii Domnului din icoana ce se afla pe atunci in Catedrala din Craiova.

Abia atunci au inteles toti vedenia copilei si au dat slava lui Dumnezeu fara nicio indoiala ca El a ales aceasta minunata intamplare intru slava numelui Sau si pentru mantuirea acelei familii. Din acel moment familia respectiva a inceput marea cautare a acelui Dumnezeu care le-a scapat fata de la moarte prin intermediul Preasfintei Fecioare Maria, Maica Sa. Au alergat la catolici, protestanti, iehovisti si tot felul de secte, unde sperau sa afle credinta adevarata. Iar aceasta era mai aproape de ei decat ar fi crezut, pentru ca verisoara prin alianta a mamei copilei i-a luminat cu invataturile adevaratei si singurei credinte.

Fetita respectiva are 23 de ani in prezent si este cea care scrie aceste randuri, retraind cu fiecare fraza, acea minunata intamplare care, sper ca, nu va ramane doar scrisa si ca intr-un timp, atat cat o vrea Dumnezeu, va avea un ecou puternic, ca in urma cu 19 ani. De multe ori mi-as fi dorit sa mor atunci la 4 ani, imi doream nespus de mult sa ma fac ingeras, dar Dumnezeu a avut alte planuri cu mine.

Si acum te intreb, dragule cititor, care este parerea ta despre minuni afland cele intamplate si traite de cea care scrie aceste randuri pentru tine? Ce valoare mai au acum superstitiile? Cum ramane cu ghinionul din ziua de 13? Cum ramane cu cele 13 ceasuri rele? Si mai ales: daca nu exista Dumnezeu, de ce oare eu mai sunt in viata? Cred ca sunt niste intrebari la care ar trebui sa meditam cu toti.

Sursa:Razbointrucuvant

Sabina are nevoie de noi

2012-01-21T16:14:00.000-08:00

Sabina, mama micutei noastre are 24 de ani, la fel si tatal ei. Doi parinti, sot si sotie, foarte tineri, aproape niste copii ei insisi.

Sarcina a decurs fara probleme. Toate testele erau in parametri. Fiind primul copil, nu prea stia sa identifice anumite senzatii in corpul ei de femeie si de viitoare mama. A intrebat, la un moment dat, medicul ginecolog ce sunt acelea „contractii”, cum sa le recunoasca.

- Ei, lasa, ca sa-ti dai tu seama singura ce sunt, cand o sa le ai! – i-a raspuns ginecologul.

Cu o zi inainte sa nasca, simtea o oarecare presiune insotita de durere in abdomenul inferior, dar a preferat sa ignore semnalele. A facut un dus, si-a asteptat barbatul sa se intoarca de la facultate si s-a asezat in pat sa picoteasca un pic, in speranta ca o sa-i treaca. La pranz, i-a propus sotului sa mearga la Dumbravita, la iarba verde, sa se relaxeze, daca tot se aflau acolo parintii ei, in acelasi scop.

- Daca te simti bine, mergem!

- O sa ma simt mai bine, asa ca, hai sa mergem.

Ajunsi la destinatie, senzatiile de durere s-au accentuat. Pana la urma, s-au urcat in masina si au plecat acasa. La 22:30, Sabina a chemat salvarea. La spital, medicul de garda i-a dat vestea pe care o banuia:

- In seara aceasta, mamico, o sa nasti!

A mai apucat sa se schimbe, la garderoba, a ajuns „in forta” in sala de nasteri si intre doua contractii, a nascut o fetita frumoasa, de 3kg si 50 cm, careia i-au pus numele de Sabina. Mama ii alesese numele cu multi ani in urma, cand si-a spus siesi ca, atunci cand va avea o fetita, o sa o cheme Sabina. Taticul a adaugat un al doilea prenume: Maria.

Sabina a facut icter, dar a parut ca se rezolva si mamica si fetita ei au fost externate. Au urmat nopti si zile de planset, dar au atribuit plansul prezentei colicilor abdominale.

La doua luni dupa nastere, au fost la control, pentru a-i face vaccinul. Medicul a sesizat o culoare galbena accentuata a tegumentului si a decis sa amane vaccinul. De asemenea, le-a facut trimitere la Spitalul de Pediatrie din Cluj, pentru investigatii clinice.

La spital, la vederea micutei, doctorita a devenit foarte agitata!

- Doamna, fetita este foarte bolnava! Internare si facem o ecografie abdominala de urgenta!

Ecografia a fost repetata si a doua zi, pentru ca rezultatul prim era ingrijorator: absenta cailor biliare. Mai mult, in jurul ficatului au descoperit lichid. Le-au urcat intr-o ambulanta si le-au trimis la Spitalul Budimex, din Bucuresti, cu diagnosticul prezumtiv, ulterior confirmat si de specialistii din capitala: atrezie de cai biliare.

Sase zile mai tarziu, Sabina era operata, in incercarea de a i se reface canalul biliar. O incercare reusita doar in mica parte.

Momentele dinaintea operatiei si dupa operatie au fost crunte! Parintii sperau la tot ce e mai bine. N-au incetat sa spere ca se va insanatosi nici dupa operatie! Traiau amandoi cu gandul ca operatia o sa reuseasca si ca o sa plece acasa fericiti. Li s-a spus ca Sabina n-o sa simta nimic in timpul si dupa operatie si au stat linistiti.

Au plans amandoi cand au vazut-o pansata si intubata. Nu aveau voie sa o ia in brate. Nu vor uita niciodata urletele de durere ale fetitei lor (avea aproape 3 luni! In urma cu doua saptamani fusese botezata crestineste). A plans fara sa se opreasca mai mult de 5 minute, timp zile intregi. Pur si simplu, plangea zi si noapte,aproape fara oprire. Mama era deja foarte, foarte obosita psihic! Incerca, stoic, sa-si pastreze optimismul, anticipand stabilizarea Sabinei, apoi, stationarea in salon si la timpul potrivit, externarea.

In a cincea zi de la operatie, a primit vizita medicului anestezist care i-a comunicat sec, fara alte explicatii:

- Are nevoie de transplant de ficat.

Au fost externate, cu recomandarea sa ceara opinia domnului prof.dr. Irinel Popescu.

Raspunsul domniei sale:

- In Romania nu se face transplant de ficat la copiii foarte mici. Va sfatuiesc sa va adresati clinicilor de specialitate, din strainatate.

Doar doua saptamani au stat acasa; pentru ca starea de sanatate a Sabinei s-a inrautatit, s-au internat, din nou, in Spitalul de Pediatrie, din Brasov. Sabina acumulase mult lichid in abdomen. Parintii continuau sa ii administreze tratamentul si sa se roage ca va aparea o solutie. Cautau, deja, raspunsuri la institutiile de stat.

In luna noiembrie, implinea sase luni de viata, starea clinica a Sabinei a devenit si mai grava. A urmat o alta internare si un alt verdict, intuit de mama:

- A facut ciroza, doamna doctor, a intrebat-o abia retinadu-si lacrimile?

- Da, din pacate, fetita ta a facut deja ciroza hepatica.

Medicii i-au drenat Sabinei lichidul din abdomen. La scurt timp dupa aceea, au plecat in Germania, in baza formularului E112, fiind internate in spitalul „Medizinische Hochshule Hannover” (http://www.mh-hannover.de/index.php ).

Dupa trei saptamani de analize si investigatii clinice zilnice, medicii germani i-au schimbat medicamentatia, i-au facut si doua transfuzii de sange si au informat parintii ca transplantul, tatal fiind donator compatibil, este o URGENTA! Administratia spitalului le-a emis un cost estimativ in valoare de 141.000 Eur. Au subliniat faptul ca trebuie facut imediat sau cat mai repede posibil, ca sa nu apara complicatiile inerente cirozei, dar cu mentiunea ca plata se face inaintea operatiei. Cu alte cuvinte, Ministerul Sanatatii trebuie sa vireze, in avans, banii in contul spitalului, ceea ce pare putin probabil. Parintii spera ca au fost si ei introdusi in comisia de pe data de 15 ianuarie, dar iar este putin probabil, pentru ca sunt multe dosare restante de anul trecut si inca nu este definitivat bugetul pentru anul in curs.

Cand nu o doare burtica, Sabina este activa, rade si comunica prin limbajul ei special de bebelus, dar asta se intampla rar. In majoritatea timpului se lupta cu durerile si plange pana la epuizare, zi si noapte (da, zi si noapte!).

Este alimentata cu un lapte special – HEPARON – pe care il gasesc doar in Germania, care costa 45 euro / cutie; Sabina are nevoie de 9 cutii lunar.

In dimineata aceasta de vineri, 13 ianuarie, cand scriu acest material, parintii Sabinei au participat la un eveniment foarte, foarte trist care i-a tulburat peste masura: inmormantarea unei alte fetite (avea 10 luni!), din Brasov, pe care au intalnit-o in spitalul german! Din pacate, a ajuns prea tarziu la transplant!

Sa fii parinte si sa te intrebi de ce! De ce copilul meu nu a putut fi salvat la timp, stiind foarte bine ca transplantul de ficat asigura o crestere si o viata normala, fara probleme clinice deosebite?

De ce copilul meu traieste drama aceasta si suferinta aceasta o perioada atat de lunga de timp, timp pe care NU-L ARE, in conditiile in care la nici 2000 de km distanta cineva mi-a oferit solutia insanatosirii?

Pentru ca sanatatea se obtine cu BANI.

Saptamana aceasta, 14 – 20 ianuarie, donand 2 Euro prin sms trimis la 848 (numar gratuit) in retelele VODAFONE, ORANGE SI COSMOTE, putem contribui la SALVAREA vietii Sabinei Maria.

Pe 22 ianuarie, Sabina implineste 8 luni de viata. Candva, peste ani, gandul ei bun ne va atinge, se va intoarce la fiecare dintre noi, cei care au contribuit la salvarea ei, infinit, pentru ca este gandul ei izvorat din suflet si care inseamna IUBIRE! Dar din dar se face RAI!

De asemenea, puteti dona prin Romtelecom, formand :
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro

Conturi pentru donatii:

EUR:RO15RNCB0807060963060002
RON:RO42RNCB0807060963060001
BCR Brasov,sucursala BCR Blumana
Stadionului nr 2 Brasov

Mai multe detali despre caz le puteti citi accesand pagina

http://helpmaria.blogspot.com/

Va rugam sa postati povestea pe site-ul sau blogul d-voastra

Sursa:Pantocrator

Taina Sfintei Cununii

2012-01-21T15:56:00.000-08:00

Viaţa de familie în Ortodoxie începe o dată cu primirea Tainei Sfintei Cununii de către mirii asistaţi de naşii lor, care sunt martori ai evenimentului şi dobândesc calitatea de părinţi spirituali ai tinerilor cununaţi. Din păcate ne confruntăm tot mai des cu o raportare indiferentă a participanţilor la eveniment faţă de această taină, datorită necunoaşterii semnificaţiei actelor liturgice şi a prezenţei lor formale în biserică, fără a fi angajaţi efectiv în rugăciune.

Taina Cununiei este taina unirii dintre un bărbat şi o femeie, care consimt în mod liber să trăiască împreună. Scopul acestei taine este într-ajutorarea reciprocă a soţilor, creşterea duhovnicească şi desăvârşirea lor prin practicarea virtuţilor şi naşterea de prunci. Pentru ca acest scop să poată fi realizat, cei doi au nevoie de binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu, pe care le primesc prin Taina Cununiei.
Înainte de a veni în faţa Sfântului Altar în calitate de mire şi mireasă, pentru ca unirea duhovnicească dintre soţi să fie făcută în curăţie, ei se întâlnesc cu Hristos în Spovedanie, unde îşi mărturisesc păcatele şi primesc iertarea prin mijlocirea preotului duhovnic.
Familia a fost întemeiată de Dumnezeu în Rai, atunci când El a socotit că „nu este bine să fie bărbatul singur” şi i-a făcut „ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18), creând femeia. Prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii şi prin prefacerea vinului în apă, la rugămintea mamei Sale, Mântuitorul Hristos ridică la rang de taină căsătoria.
Precedată de slujba logodnei
Slujba Logodnei, care are ca act liturgic specific rânduiala punerii inelelor (verighetelor) celor doi miri, este o slujbă relativ scurtă, formată din rugăciuni de binecuvântare. Astfel este consfinţit legământul mirilor că vor urma să încheie o căsătorie. Dacă în vechime logodna avea loc cu câtva timp înainte de Cununie, în prezent ele se oficiază împreună. Prin aceasta se înlătură o serie de probleme care pot să apară din cauza înţelegerii greşite a „drepturilor” pe care le-ar putea da logodna. Astfel, mulţi tineri cred că logodna le permite să trăiască împreună, ceea ce este fals, pentru că numai rânduiala Cununiei binecuvântează unirea celor doi ca soţ şi soţie, cu drepturi şi responsabilităţi specifice.
Mirilor li se pun pe capete cununi, asemeni împăraţilor
Cununia reprezintă împlinirea făgăduinţei făcute la logodnă, prin binecuvântarea lui Dumnezeu. Dorinţa tinerilor de a se căsători este întărită prin invocarea unirii lor depline de către Însuşi Dumnezeu: „Însuţi şi acum Stăpâne trimite mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul tău … (numele) cu roaba Ta … (numele)”.
Punerea cununiilor este actul liturgic specific acestei Taine, moment în care preotul rosteşte cuvintele: „Se cunună robul lui Dumnezeu … (numele) cu roaba lui Dumnezeu … (numele), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”. Apoi preotul îi binecuvântează de trei ori pe miri, cântând: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”. De aici vedem că celor doi tineri li s-a acordat „mărire şi cinste”, fiind încoronaţi asemenea unor împăraţi. Prin încoronare, se arată că cei doi au ieşit de sub grija părinţilor şi au primit răspunderea pentru propria lor viaţă. Mirii, deşi sunt două persoane distincte, prin Cununie sunt uniţi ca un singur trup. De acum înainte viaţa lor împreună capătă o dimensiune dumnezeiască, prin aceea că familia întemeiată de ei este o „mică biserică”, constituită după structura Sfintei Treimi, elementele fiind, însă, membrii familiei: soţ – soţie – copii.
Hristos este săvârşitorul principal al Cununiei
Săvârşitorul văzut al Cununiei este preotul. Însă, în mod nevăzut, Însuşi Hristos este Cel care pecetluieşte legătura dintre cei doi tineri şi îi copleşeşte cu binecuvântarea Sa, pentru ca ei să aibă prunci buni şi sănătoşi, belşug de hrană, pentru a da şi celor lipsiţi, dar şi să aibă puterea de a lucra cele bune şi sfinte, pentru ca „să strălucească ca luminătorii pe cer”. Preotul este instrumentul văzut prin care lucrează Dumnezeu. Acest lucru se poate vedea atât din faptul că toate rugăciunile sunt adresate persoanelor Sfintei Treimi, cât şi din formula liturgică specifică a Cununiei: „Se cunună robul lui Dumnezeu … (numele) cu…”. Observăm că preotul nu spune „Eu te cunun pe tine, robul lui Dumnezeu…”, ci foloseşte expresia „Se cunună…”, tocmai pentru a evidenţia că nu preotul este principalul săvârşitor al Tainei, ci Hristos, în mod nevăzut, prin mâna preotului.
Atitudini nefireşti la cununie

Lipsa de catehizare (de informare), slăbirea credinţei, indiferenţa faţă de cele sfinte, sunt motive pentru care de multe ori cununia se transformă într-o piesă de teatru comic, în care mireasa striveşte piciorul mirelui cu convingerea că aşa găina va cânta mai tare decât cocoşul, naşul dă peste cap mirelui când acesta muşcă din pâine (sau pişcot), nuntaşii chicotesc speculând emoţiile, oboseala sau stângăcia mirilor. Aceste atitudini nu numai că sunt nefireşti pentru un creştin, dar lezează însăşi slujba, care este un act cât se poate de serios, incompatibil cu nesimţirea.
O participare responsabilă din partea tuturor se impune, întrucât mirii au nevoie de rugăciunea celor prezenţi, pentru a păşi cu dreptul în viaţa de familie.
Pâinea şi vinul ne aduc aminte de Împărtăşanie
Unul din momentele care ne aduc aminte că în Biserica veche Cununia era legată de Liturghie, este cel în care mirii gustă din pâine şi vin. În vechime mirii participau la Sfânta Liturghie, unde se împărtăşeau. O revenire la acest obicei sănătos este imperios necesară, deoarece aceeaşi Persoană care îi binecuvântează ca familie, le dă şi resursele de a purta greutăţile vieţii prin primirea Împărtăşaniei. Nici un preot nu s-a putea supăra dacă mirii i-ar cere să îi cunune duminica, iar ei să participe la Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească.
Bucuria este subliniată printr-un dans ritual
Spre finalul slujbei, preotul împreună cu mirii şi cu naşii înconjoară masa, într-un dans liturgic ce exprimă bucuria evenimentului. Dintre cele trei tropare care se cântă acum, primul ne aminteşte de bucuria pe care a avut-o lumea la naşterea Mântuitorului, iar celelalte două invocă rugăciunile sfinţilor pentru care viaţa a însemnat dăruire lui Hristos, dar şi jertfă. De aici înţelegem că viaţa de familie este şi izvor de bucurii, dar presupune şi jertfă. Urmează momentul de final în care preotul, împreună cu naşul, respectiv cu naşa, ia cununiile de pe capetele mirilor. Preotul le aminteşte că au săvârşit „jurământ înaintea sfântului altar că vor păzi legătura dragostei şi a unirii până la mormânt, curată, neîntreruptă, dreaptă şi cinstită, şi că nu se vor abate de la datoriile lor nici unul, nici altul, urmând ce este plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor.”

Pr. Adrian Magda
Sursa:Pantocrator

Furatul la locul de muncă

2012-01-21T13:59:00.000-08:00

Eu cred că una dintre cele mai mari probleme ale ţării noastre este hoţia, iar locul cel mai favorabil de practicare a ei este locul de muncă. Când vorbesc de hoţie nu mă gândesc la tâlhărie sau la hoţia făcută noaptea din apartamente sau maşini, ci la aceea hoţie acoperită cu acte, hoţia care se săvârşeşte ziua în amiaza mare, prin ocolirea legii sau prin învoiala cu cei care ar trebuie să vegheze la stoparea ei.

Suntem tineri, liceeni sau studenţi, unii dintre noi chiar lucrează de ceva vreme. Toţi mai devreme sau mai târziu ne vom lovi de anumite situaţii la locul de muncă, în care vom putea să fim corecţi sau vom putea "să ne tragem partea". Mă gândesc în primul rând la lucruri minore, când încă nu avem responsabilităţi, când încă nu conducem nimic, şi nu avem putere de decizie. Mă gândesc la situaţii în care putem să aşezăm lucrurile în aşa fel încât să ne iasă şi nouă ceva: un milion, două. Sunt atâtea ocazii şi atâtea interacţiuni cu clienţii şi cu firmele când avem "ocazia" să tragem şi noi ceva.

Diavolul e viclean, îţi şopteşte în gând imediat: "lasă că nu se-ntâmplă nimic, oricum am salariu mic, am şi eu familie acasă, şi plus de asta câteva sute de mii, un milion acolo nu se cunoaşte" şi mai ştiu şi vorba din popor că "găina de unde scurmă de acolo mănâncă" şi de fapt toată ţara fura, aşa că nu se dărâmă lumea că-mi trag şi eu ceva. Şi uite aşa, asta e primul pas spre ocolirea conştiinţei.

Azi ceva, mâine încă ceva, săptămâna viitoare şi mai mult, şi tot aşa. Începi să te-nveţi, şi dacă ai ocazia imediat pui mâna fără să-ţi mai fie frică. Dacă ai responsabilităţi sau funcţie de conducere începi să te gândeşti cum să-ţi tragi şi mai mult, şi tot aşa. Ajungi să nu mai poţi pune seara capul pe pernă de atâtea griji, şi de frică că poate poate te va prinde.

Nu vă înşelaţi dragilor, nu vă vindeţi sufletul diavolului, nu puneţi mâna pe nimic! Bucuraţi-vă cu ce aveţi! Încercaţi să dobândiţi mai mult prin muncă, prin inteligenţă, prin ajutorul lui Dumnezeu.

Lucrez de 5 ani de zile şi am avut şi eu ocazia să nu fiu corect, să-mi trag câte ceva, dar mi-a fost frică, şi n-am făcut nimic. Dar eram liniştit şi împăcat în faţa lui Dumnezeu. Ba mai mult, când am ocolit să-mi trag căţiva lei de la servici, mi-a dat Dumnezeu de 10 ori mai mult pe alte căi, şi m-am bucurat.

Ţara se duce de râpă pentru că ne furăm unii pe alţii. Când furi de la servici, nu-i faci un rău doar patronului ci şi colegilor tăi, şi şefilor, şi concetăţenilor tăi. Faci un rău întregii ţări, dar în primul rând îţi faci un rău ţie. Am o fetiţă şi mi-e frică să mă gândesc cum va arăta România peste 20 de ani când va munci şi ea şi va avea o familie. Dacă azi eu fur, îi fac un rău ei şi întregii generaţii.

Noi, angajaţii de astăzi, suntem cei care vom creea mediul în care se vor desfăşura relaţiile economice de mâine. Nu căutaţi să vă îmbogăţiţi peste noapte, căci bogaţia nu vă aduce fericire ci de 1000 de ori mai multe griji şi mai mult stres. Nu furaţi azi un ou că poate mâine vă treziţi că veţi fura un bou. Acolo unde e stârvul acolo sunt şi vulturii, unde sunt bani mulţi acolo sunt şi mulţi care vor să pună mâna pe ei.

Iată ce răspuns frumos le dă Sfântul Ioan Botezătorul vameşilor şi soldaţilor care veneau să se boteze la el:

"Şi au venit şi vameşii să se boteze şi i-au spus: Învăţătorule, noi ce să facem? El le-a răspuns: Nu faceţi nimic mai mult peste ce vă este rânduit. Şi îl întrebau şi ostaşii, zicând: Dar noi ce să facem? Şi le-a zis: Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră." (Lc. 3, 12-14)

I-a îndemnat să se mulţumească cu ce câştigă şi să nu facă la servici mai mult decât le este rânduit. Şi dacă nimic nu vă sperie, gândiţi-vă la ce a spus cel mai mare apostol al lumii, Sfântul Pavel:

"Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, Nici furii (hoţii), nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu"

Banii şi averile n-aduc fericirea, o spune chiar Domnul Hristos când zice că "Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale."

Îmbogăţiţi-vă în prieteni, în înţelepciune, în iubire, îmbogăţiţi-vă în Dumnezeu.

(Claudiu)

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Preoţii blamaţi de societate

2012-01-21T13:30:00.000-08:00

Un argument al celor care nu merg astăzi la Biserică şi care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau nu vor să-L cunoască ar fi că preoţii sunt păcătoşi, că au bani mulţi, case frumoase, maşini luxoase şi se gândesc numai la bani.

Argumentul nu stă în picioare pentru că dacă sunt bolnav, ştiind că toţi medicii sunt corupţi, neinstruiţi şi se comportă urât cu pacienţii, tot mă voi duce la un medic, pentru că nu pot suporta durerea. Chiar dacă ştiu că medicii din spitatele din România sunt aşa cum sunt tot o să consult un medic chiar şi-n străinătate.

Supărarea mea pe medici nu mă ajută cu nimic la vindecarea bolii mele ci din contră, mai tare mă frustrează. Deşi recunosc că unii medicii sunt aşa cum sunt, totuşi nu neg folosul medicinii, nu combat utilitatea extraordinară a medicilor şi a aparaturii moderne care mă poate ajuta să redevin sănătos. În concluzie medicina este extraordinară dar unii medici nu sunt aşa cum trebuie.

Astfel şi preoţia este extraordinară dar unii preoţi nu sunt aşa cum trebuie. Chiar dacă văd că unii preoţi au anumite păcate, eu nu pot sta bolnav sufleteşte, eu nu pot sta fără harul lui Dumnezeu, eu nu rezist fără sfatul Lui.

Cauza bolilor şi suferinţelor mele trupeşti sunt întotdeauna păcatele mele, cele multe din tinereţe şi până-n prezent. Trebuie vindecată cauza bolii (păcatul) şi nu doar efectul ei secundar (boala trupească). Iar păcatul numai Dumnezeu îl poate ierta prin harul pe care ni-L dă chiar El mereu prin preoţii Lui.

Sfinţii ne spun că harul lui Dumnezeu care vine prin preot nu depinde niciodată de vrednicia preotului, de cât de bun sau rău este, tocmai pentru a nu blama Duhul lui Dumnezeu cel Sfânt cu păcatele preotului. Nu pot sta fără Dumnezeu aşa cum nu pot respira fără aer, nu pot trăi fără apă şi nu pot vedea fără lumină.

Dacă unii preoţi au ajuns aşa astăzi este şi efectul păcatelor noastre a credinicioşilor din Biserică sau a necredincioşilor. Preoţii nu sunt copii doar de preoţi, ci sunt în mare parte copiii oamenilor de rând.

Astfel de ce să-i judec astăzi pe preoţi, dacă poate mâine copilul meu va ajunge preot, chiar dacă eu sunt necredincios şi păcatos. Da se poate! ca mama şi tata să nu meargă la Biserică deloc iar copilul să ajungă preot. Eu vă pot fi martor cu părinţii mei care nu m-au învăţat credinţa şi nici nu mi-au vorbit de Dumnezeu dar a aşezat Domnul în aşa fel lucrurile încât eu să vreau să fiu preot...

Nu pot judeca preoţii de azi căci ei sunt aşa şi din cauza noastră a oamenilor de rând.

Dar nu toţi sunt aşa! Doamne fereşte!

Încă mai sunt preoţi extrordinari de dedicaţi, de liniştiţi, care trăiesc în sfinţenie şi pe care oamenii îi iubesc.

(Balan Claudiu)

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Vânătoarea de preoţi

2012-01-21T13:15:00.000-08:00

De cativa ani buni, in presa din romania, apar constant dezvaluiri scandaloase despre viata unor preoti sau ierarhi cu activitati misionare indoielnice. Ne putem da seama cu ochiul liber ca se se duce o campanie sustinuta de "vanatoare" a preotilor de acest gen intrucat astfel de subiecte starnesc senzationalul...adica exact ceea ce cauta companiile din domeniul mass-media pentru publicul care iubeste painea ... si circul.

Tin sa precizez ca nu-mi insusesc rolul de avocat al preotilor blamati in public, ci incerc sa ma plasez in ipostaza simplului credincios care doreste mantuirea sa si a aproapelui sau, cu specificatia ca aproapele nostru este inclusiv ierarhul, preotul si calugarul care a cazut de la dreapta credinta prin pacate strigatoare la cer si pe care noi il osandim atat de mult in mintea noastra.

Si incerc sa ma plasez in aceasta situatie pentru ca asta ne si cere Mantuitorul ca sa ne mantuim, sa ne iubim aproapele ca pe noi insine, nu altceva.

Acest circ mediatic, pe seama unor preoti vrednici de plans, nu ne face decat un mare deserviciu mantuirii noastre pentru ca, pe de o parte ii face pe cei cu credinta slaba sau pe cei necredinciosi sa se indreptateasca de a nu calca pragul bisericii: "Dar ce? eu sunt prost sa pup mana preotului care a facut cutare lucru?...sau sa-mi marturisesc pacatele lui?" iar pe de alta parte, noua, celor credinciosi ne raceste dragostea fata de preoti si biserica in general, cate putin, cate putin pana incepem sa suspectam pe toti de cate ceva, si incepem sa ne consideram mai buni decat preotii nostri.

Stiu ca cei mai multi dintre noi suntem foarte intrigati cand aflam ca un preot, care ar trebui sa fie un model de vietuire crestina, este din contra, un anti-model, si vrem sa se faca dreptate de-indata pentru a inceta sminteala, iar preotul sa fie caterisit, si eventual declarat persona- nongrata. Dar tocmai aici apare greseala noastra: atitudinea pe care o avem noi fata de astfel de preoti, nu cea pe care o au ei fata de cele sfinte (pe care dealtfel o cunoastem in parte).

Si intreb pe fiecare: Esti fericit cand se face dreptate?...desigura ca esti...doar asta vrea toata lumea, dar iti pare rau pentru starea de plans a unui astfel de preot? Te doare inima stiind ca daca ramane in acele pacate dezvaluite se va duce in fundul iadului pentru totdeanuna?

Daca putini sunt cei care se roaga pentru indreptarea sufletelor preotilor si ierarhilor cazuti in pacate mari, oare la cati dintre noi chiar le pasa de mantuirea lor si chiar ii doare de soarta lor?

Cu adevarat preotii care savarsesc fapte de osanda sunt mai de plans decat saracii fara casa, vaduvele fara ajutor si cei bolnavi din spitale caci acestia desi sufera greu, nu si-au pierdut mantuirea si bucuria cea vesnica, dar un preot nepocait si-a pierdut sufletul si se osandeste la chinuri vesnice.

Noi nu avem nevoie sa promovam "vreascuri duhovnicesti" si pete negre in ochii oamenilor care si-asa au vazut destula uraciune in lume ci preoti induhovniciti, oameni de la care avem de invatat ce sa facem, nu ce sa nu facem (caci asta stim si noi cei "invatati")

Nu avem nevoie de exemple negative caci avem destule in casele si inimile noastre ci avem nevoie de cei care sa ne lumineze calea, sa ne fie repere spirituale si sprijin pe drumul mantuirii.

Vanatoarea de preoti este pe o directie total gresita, caci ea ar trebui sa fie una adresata preotilor placuti lui Dumnezeu nu celor care slujesc patimilor, iar noi pe cei cu har trebuie sa-i cautam, sa-i asaltam si sa-i vestim...nu pe cei care sunt doctori bolnavi. Pentru aceia din urma sa ne rugam Domnului ca sa-i indrepteze.

Asadar propun sa recomandam credinciosilor si cunoscutilor nostri preotii cu statura duhovniceasca, care sunt buni pastori ai turmei lui Hristos. Sa ne gandim fiecare la cate un preot apropiat de Dumnezeu si sa adaugam un comentariu cu numele lui.

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Sfantul Maxim Marturisitorul – podoaba Bisericii lui Hristos si pilda de lupta impotriva ereziei

2012-01-21T08:48:00.000-08:00

Prefer mai degraba sa mor decat sa am constiinta tulburata ca am alunecat in vreun fel oarecare in ce priveste credinta

Sfantul Maxim Marturisitorul

Inradacinat cu toata fiinta sa in pamantul bun al Evangheliei lui Hristos, Sfantul Maxim Marturisitorul (praznuit astazi, 21 ianuarie), acest „calugar contemplativ si vizionar teologic”, unul dintre cei mai mari Parinti ai Bisericii Rasaritene, unul dintre cei mai remarcabili ganditori crestini ai tuturor timpurilor, deschide un larg orizont de intelegere si patrundere a sensului vietii, in care Iubirea – agapica, duhovniceasca – detine locul primordial. Insasi calatoria lui prin vremelnicie reprezinta cea mai frumoasa si mai vie cuvantare despre aceasta regina a virtutilor, care „dupa calitatea ei este asemanare cu Dumnezeu pe cat cu putinta muritorilor; dupa lucrarea ei, betie a sufletului; dupa efectul ei, izvor al credintei, abis al indelungii rabdari, ocean al smereniei” (Sfantul Ioan Scararul).

Iubirea dumnezeiasca a Sfantului Maxim a coplesit cu entuziasmul ei judecata lumeasca si simtirea fireasca a trupului. Ea l-a transpus in alt plan al realitatii, in care mintea nu mai sufera nici o intrerupere in intelegerea celor ceresti, iar durerile si moartea sunt dorite si socotite adevarate bucurii. Astfel, in zguduirea credintei si amenintarea ei din toate partile, Sfantul Maxim devine sufletul miscarii care porneste din Africa pentru pastrarea nepatata a invataturii ortodoxe despre doua lucrari si doua vointe distincte in Hristos. Ca un mare aparator si traitor al iubirii, a inteles ca lui ii revine misiunea de a arata cu claritate cum ca in Hristos-Iubirea se descopera sensul si scopul creatiei: unirea marginitului cu nemarginitul, a firii umane cu cea divina intr-o depasire minunata si tainica ce nu transforma firea umana in fire divina, nici firea divina in fire umana, ci care reinnoieste firea umana, conferindu-i un mod dumnezeiesc de a fi. Aceasta depasire care duce firea umana la desavarsire poarta, pentru Sfantul Maxim, numele de IUBIRE, si nu orice iubire, ci iubirea care se smereste, singura in stare sa mentina pe crestini pe „calea imparateasca” si sa aduca cu sine adevarata pace a Bisericilor.

„Prefer mai degraba sa mor decat sa am constiinta tulburata ca am alunecat in vreun fel oarecare in ce priveste credinta”, declara cu tarie Sfantul Maxim, nevrand in nici un chip sa accepte solutia diplomatica a autoritatilor care urmareau prin formule de compromis si prin taceri echivoce salvarea unitatii Imperiului cu pretul ereziei. Imobilizat, impins, lovit cu pumnii si picioarele, acoperit de scuipari din crestet pana in varful unghiilor, ocarat si blestemat – dupa cum ne dovedesc actele martirice – el le opune solutia eshatologica si ascetica a marturisirii si martiriului. Indemnat sa rosteasca cu gura impotriva a ceea ce crede cu inima, Sfantul Maxim sustine ca orice om se sfinteste prin marturisirea exacta a credintei, pe fata si fara nici o reticenta, deoarece

Dumnezeu n-a limitat la inima intreaga mantuire atunci cand a spus: Cel care Ma va marturisi inaintea oamenilor si Eu il voi marturisi inaintea Tatalui Meu Cel din ceruri

(Matei 10,32)

Asadar, nu-i suficienta nici credinta launtrica, nici dragostea nemarturisita in afara, oricat de sincera si de fierbinte ar fi. Si pentru ca n-a voit nicidecum sa renunte la opozitia impotriva invataturii monotelite – o singura vointa in Hristos – i se taie limba si mana dreapta, „ca sa nu mai poata comunica adevarul nici cu graiul, nici in scris”. Insa nimeni si nimic nu il poate opri sa preaslaveasca Iubirea, nici chiar taierea limbii de catre uratorii de Dumnezeu, caci cu limba faptelor sale graieste mult mai multe decat cu cuvantul.

Trimis intr-un al treilea exil, pe coasta orientala a Marii Negre, Sfantul Maxim ramane simplu monah pana la sfarsitul vietii si trece la Cel mult iubit de el la anul 662, epuizat de batranete si de chinurile suferite la inaintata varsta de 82 de ani.

Asa de mult a crescut in iubirea indumnezeitoare incat, imbratisat de Dumnezeul-Om cel Inviat si Inaltat la cer, Sfantul Maxim a inviat cu El si a fost inaltat la cer impreuna cu El pentru a se odihni vesnic in sanul preasfant al Iubirii treimice. Centrul cugetarii sale l-a constituit Hristos si lucrarea Sa mantuitoare, ca cea mai coplesitoare revelatie posibila a iubirii „nebune” a lui Dumnezeu fata de faptura Sa. Mai mult, iubirea Lui e atat de mare incat nu numai ca Se salasluieste prin virtuti in fiinta umana, dar Se si uneste cu ea, ridicandu-o la comuniunea desavarsita cu El, la indumnezeire. Dragostea care coboara din Dumnezeu prin Hristos in Duhul si se inalta iarasi catre Dumnezeu uneste pe om asa de intim cu Hristos, incat nimeni si nimic nu-l mai pot desparti de El. Din ea tasneste daruirea totala pana la sacrificiu si implinirea voii lui Dumnezeu cu orice pret.

Iubirea lui Hristos este insa inseparabila de iubirea de aproapele, iar iubirea de aproapele e totodata iubire de Hristos. Comunitatea de viata crestina – Biserica – devine o comunitate de iubire universala a membrelor Trupului lui Hristos intreolalta. Iubirea agapica arata pe cel angajat efectiv in ea fiu al lui Dumnezeu dupa har si frate al tuturor semenilor sai, fie ei buni sau rai, drepti sau nedrepti, caci, iubind dumnezeieste, nu se poate sa nu iubeasca la fel pe toti oamenii, din moment ce poarta in el pe Dumnezeu care este Insasi Iubirea. Aceasta este formula ideala a realizarii unitatii in diversitate intre om si Dumnezeu, intre oameni laolalta, intre om si natura si elementele naturii sale, cu alte cuvinte dinamizarea ascendenta a intregii existente spre plinatatea autentica de viata.

Mesajul faptic si scriptic al acestui Mare Marturisitor al Bisericii din secolul VII, se dovedeste a fi acum, la agitatul sfarsit de secol XX, de o surprinzatoare actualitate si universalitate, date fiind neintelegerile iscate in insusi sanul crestinismului (nn. vezi cazul celor doua mitropolii ortodoxe din Basarabia), intre frati de aceeasi credinta sau intre frati de acelasi sange. Forta reconciliatoare a iubirii nu o gasim insa, ne avertizeaza Sfantul Maxim, decat in „Tinta” si „Masura” tuturor lucrurilor, care este Hristos – Dumnezeul-Om. Dar cand omul se proclama dumnezeu (nn. vezi papa de la Roma), dezintrupandu-L pe Hristos, se face de bunavoie semanator al discordiei si al urii, ucenic al diavolului, sclav al pacatului si al mortii.

Sa alergam, asadar, la Unica noastra Tinta adevarata, cu „arcul” Iubirii agapice in „mana”, gata sa ne razboim cu toate puterile intunericului care cauta sa dezbine poporul lui Dumnezeu. Si ca sa ne fie usor: sa privim la Sfantul Maxim!

sursa: Apologeticum

Cititi si: Ti-e rusine ca esti ortodox? Marturisirea Sfantului Maxim. Actele procesului sau

Am întâlnit şi oameni ai străzii fericiţi

2012-01-21T03:03:00.000-08:00

Pe Nicolae l-am întâlnit în curtea bisericii Stavropoleos din Bucureşti acum un an sau doi, nu îmi mai amintesc foarte bine. Era îmbrăcat sărăcăcios şi hainele îi erau murdare. Din asta mi-am dat seama că locuiește pe stradă. La vremea aceea am vorbit foarte puţin cu el, pentru că eram în timpul Sfintei Liturghii şi o ascultam de afară, biserica fiind neîncăpătoare. Nu mi-a cerut nimic dar avea o atitudine aşa de smerita şi îmi inspira atât de multă mila încât simţeam că parcă striga după ajutor, după ceva de mâncare, după cele trebuincioase trupului.

Duminică, 15 ianuarie 2012, fiind în Bucureşti l-am întâlnit iarăşi tot la biserica Stavropoleos. Am intrat repede în vorbă cu el şi de data aceasta l-am perceput altfel, mai fericit, mai bucuros.

Mi-a spus că stă într-o casă undeva prin zona Unirii. E căsătorit, are 5 copii, 4 fete şi un băiat, şi până nu demult locuiau pe stradă, dar prin bunăvoinţa unei creştine au primit o casă în care să locuiască. Deși nu are geamuri şi nici uşi el se bucura mult că au unde sta. Fac focul şi e cald în casă, iar păturile puse în uşi şi în geamuri îi feresc de curent şi frig.

Îmi povestea cum lumea îl ajuta cu bani, cu câte un sac de cartofi, cu mâncare şi haine, şi el e mulțumit. L-am întrebat ce-ar avea nevoie şi mi-a lăsat impresia că e bine, că nu le lipsesc prea multe.

Ce înseamnă să treci de la nimic la ceva, de pe stradă în casă... ai impresia că ai primit totul. Nicolae era zâmbitor şi la fel de cuviincios ca şi ultima dată.

De când am început această activitate cu asociaţia noastră parcă mi-e oarecum aşa să spun pe site că sunt oameni care au nevoie de casă, pentru că mă gândesc că e aproape imposibil să se găsească cineva să le ofere o casă. Dar din viața lui Nicolae mi-am dat seama că totul e posibil și Dumnezeu e mare și poate oricând da gând bun unor persoane mai înstărite să ajute.

Pentru toți cei care vreți să-l ajutați pe Nicolae, îl puteți găsi duminică de duminică la biserica Stavropoleos din centrul vechi al Bucureștiului, sau ne puteți contacta pe adresa hartasaracilor@ortodoxiatinerilor.ro

(Claudiu)

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Gândești răul? Gândește-te mai bine!

2012-01-19T23:27:00.000-08:00

Când vine vorba despre cum vom fi judecați, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne înștiințează grav:

"Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit."

Mai mult decât atât, nu numai că vom fi judecați de toate ale noastre, dar judecata universală va fi publică, în fața tuturor oamenilor: "nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască. De aceea, câte aţi spus la întuneric se vor auzi la lumină; şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri."

Părintele Arsenie Boca ne detaliază cât de plenară și profundă va fi judecata Domnului Hristos: "În ziua acelei înfricoşate cunoştinţe cu Dumnezeu va fi o vedere minunată: toate faptele fiecăruia, pe care le-a făcut întru ascuns, acum sunt date pe faţă şi le vede nu numai cel ce le-a făcut, ci toţi oamenii, dimpreună cu îngerii, văd deodată întreolaltă toate faptele lor şi ale tuturora."

Cu toate că ni s-a adus la cunoștință scoaterea tuturor lucrurilor noastere la lumina dreptății, oricât de intime și neștiute ne-ar fi, noi am rămas în obiceiul de a gândi răul în tihna intimității noastre. Ne mâniem pe ascuns, bârfim și osândim pe la spate, înjurăm printre dinți, ne imaginăm toate mizeriile și nimicurile crezând că universul nostru intim nu va fi judecat și tras la răspundere. Ba tocmai că micro-universul gândurilor este fundamentul și izvorul tuturor cuvintelor și faptelor din viața noastră. Defapt gândurile și întențiile noastre sunt prima expresie a manifestărilor noastre exterioare. Și tocmai de aceea judecata universală va cuprinde toată interiorizarea noastră căci nimic necurat nu va intra în împărăția cerurilor.

Din păcate, gânduri rele cu care ne delectăm în intimitatea noastră prind atât de mult prilejul de a se manifesta în noi deoarece nu avem conștiința faptului că Dumnezeu este prezent în viața și intimitatea noastră pâna la "despărțitura sufletului de trup".

Avem adeseori o percepție îngustă despre prezența lui Dumnezeu în lume, gândind că El stă undeva sus, la balconul ultimului etaj din împărăția cerurilor, iar noi stăm liniștiți cu ale noastre la parterul creației Sale. Noi ne vedem de treaba noastră, iar când mai dăm ne necaz facem o rugăciune ca să-L "înștiințăm" pe Dumnezeu să răspundă promt la necesitățile noastre. Avem percepția unui Dumnezeu prestator de servicii, nu a unui Dumnezeu personal care ne însoțește clipă de clipă, oriune am fi și orice am face. De aceea și facem răutăți câte facem, cu bună știință sau nu. Dar nu, să nu ne înșelăm, Dumnezeu este mai prezent în lume decât simțim noi nevoia de a respira.

Toate relele pe care le săvârșesc oamenii pornesc de la gândurile rele cu care s-au învoit, căci gândurile sunt prima formă de existență a oricărei trăiri emoționale, fapte sau vorbe. Fericitul stareț Tadei de la Vitovnița explică pe scurt această lege duhovnicească universală:"Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața".

Dacă am conștientiza în fiecare clipă că la judecata finală vom da socoteală pentru orice gând deșert, nu am mai ajunge să spunem nici vorbe de rușine și nici nu am mai face fapte de osândă. Nu ne-am mai învoi cu gândurile care ucid dragostea de semeni ci le-am alunga pe toate ca pe niște gânduri ucigașe ale sufletului nostru. Toate gândurile rele despre semeni le-am vedea așa cum sunt: niște pietre aruncate pe la spate în semeni, care iată că la sfârșitul veacurilor le vom ține noi în spate.

Dacă am avea o conștiință vie, trează și lucrătoare în permanență, atunci nu am mai gândi în sinea noastră că șeful e un ticălos, că profesorul de mate e un idiot,că vecina e o partidă bună de sex, că șoferița din fața noastră e o proastă, că cerșetorul care se milogește este un puturos, că amica prietenului nostru este o urâtă, și câte și mai câte. Ne-am rușina și ne-am îngrozi să avem vreun gând strâmb față de oamenii din jurul nostru, bine știind că odată și-odată ni se vor descoperi toate răutățile pe care le-am gândit despre ei. Deci am lupta la sânge cu toată începătura răutății care nu este alta decât gândul cel rău cu care ne-am învoit.

Și dacă am lupta cu gândurile noastre rele și nefolositoare, atunci nici n-am mai cunoaște stresul și toate bolile generate de stres, nu am mai cunoaște nici gustul depresiei și multe alte tulburări psihologice.

Pentru a scăpa de gândurile rele conștientizează că Dumnezeu este mereu cu tine și adu-ți aminte că mai târziu toți oamenii îți vor vedea toate gândurile pe care le-ai avut despre ei. Și atunci te vei rușina și nu vei mai gândi răul. Gândește despre oameni așa cum ai vrea ca ei să gândească despre tine. Fă rai din gândurile tale și rai va fi și în jurul tău.

La judecată nimeni nu se va rușina de gândurile bune, dar toți ne vom scârbi și ne va părea rău de gândurile rele.

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

(Dan)

Ne grabim sa judecam!

2012-01-19T23:10:00.001-08:00

Intr-un aeroport statea o tanara care urma sa faca o calatorie mai lunga. Si-a cumparat de acolo o carte ca sa treaca mai repede timpul si un pachet de biscuiti.S-a asezat pe un scaun, si-a pus bagajele langa el si s-a apucat sa citeasca. La un moment dat s-a intors sa ia un biscuit din pachetul de langa ea. A observat cu surprindere ca la mica distanta era asezat un domn care citea un ziar, si care fara sa-i ceara permisiunea a inceput sa ia si el din pachetul de biscuiti.Cu toate ca s-a simtit indignata, politetea a impiedicat-o sa ii reproseze ca are un comportament nepotrivit. Dar pe masura ce ea lua cate un biscuit, lua si el unul si asta a facut ca pana la urma tanara sa devina foarte nemultumita.

Cand a luat din pachet penultimul biscuit, ea s-a intrebat plina de resentimente: "Oare indrazneste sa mi-l ia si pe ultimul?"Barbatul a luat intr-adevar ultimul biscuit, l-a rupt in doua si i-a oferit zambind cald o jumatate. Simtind ca el a depasit limita bunului simt, tanara s-a ridicat furioasa si s-a indreptat spre un alt colt al salii de asteptare.A deschis geanta ca sa puna inauntru cartea si... spre marea ei surprindere a vazut inauntru pachetul de biscuiti pe care il cumparase. In acel moment a coplesit-o un sentiment de rusine.A inteles ca pachetul din care mancase nu era al ei, ci al barbatului care citea ziarul... El a impartit plin de bunatate chiar si ultima bucatica pe care o avea, fara sa se simta indignat, superior sau furios.

De luat aminte!
Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Povestea copiilor

2012-01-19T14:50:00.000-08:00

Poveste cutremuratoare intr-o familie din satul Borzesti. O fetita de numai un an si jumatate si fratele ei de patru ani sunt bolnavi cu inima. Micuta are nevoie de un transplant de inima intr-o clinica din Germania, iar baiatul de o operatie la Targu Mures. Parintii lor sunt, insa, prea saraci ca sa-si permita sa ii faca bine. Denis, un baiat de patru ani, din satul Borzesti, si surioara lui, Georgiana, s-au nascut cu probleme la inima. Sunt prea mici ca sa isi dea seama cat de grava este starea lor, insa parintii stiu ca fara ajutor medical nu vor avea scapare. Georgiana, mezina familei Hariga, are nevoie de operatie in Germania. Desi are patru ani si 10 luni, Denis nu merge la gradinita pentru ca starea de sanatate nu ii permite. Nu se poate bucura alaturi de ceilalti copii, nu se poate juca cu ei si nici macar nu poate sta in preajma lor. Baiatul este programat la finele lunii februarie pentru operatie la Targu Mures. Chiar daca greutatile financiare apasa pe umerii lor si nu-si permit sa isi faca copiii sanatosi, parintii spera la o minune. Autoritatile locale din Ungureni cunosc situatia familiei Hariga, insa nu au cum sa-i ajute prea mult. Pentru transplant de inima, sotii Hariga trebuie sa stranga peste 12 mii de euro, iar pentru operatia baiatului au nevoie de inca o mie 500 de euro.(SUMA STRANSA PANA ASTAZI ESTE DE 1000 DE EURO n.ed)Lor le este, insa, imposibil sa stranga acesti bani atat de repede. Oamenii care vor sa ii ajute pe cei doi copii sa traiasca si vor sa dea din putinul lor o pot face prin intermediul redactiei Tele'M, sunand la numarul de , 0744 177 237. Brindusa Poclid Catalin Onofrei sau donand in contul tatalui:
Titular cont Hariga Costel

Agentia Ungureni jud.Botosani

Cont Ron-RO72CECEBT2908RONO313279

Date contact: Hariga Costel: 0744177237
Sursa:Salveaza o Inima

Apel umanitar pentru Diaconul Zarko

2012-01-19T14:43:00.000-08:00

Irina si Parintele Zarko s-au cunoscut in Macedonia la o intalnire intre tinerii crestin-ortodocsi din Balcani. Dupa putin timp, el a invatat romana si ea – macedoneana.

S-au casatorit acum 6 ani si s-au stabilit in Bucuresti.

Parintele Zarko a inceput sa lucreze la o firma si in paralel a urmat cursurile facultatii de Teologie Pastorala.
Acum 2 ani, la 33 de ani, in urma unor analize Parintele Zarko a aflat ca are cancer. I s-a recomandat de urgenta operatie, chimioterapie, radioterapie. In urma primei operatii si a chimioterapiei intensive tumoarea aflata, foarte periculos, langa aorta a inceput sa creasca. Au oprit radioterapia. Tumora ar fi, zic doctorii, inoperabila. Inoperabila in Romania.
Au incercat multe tratamente timp de 2 ani. Tratamentul natural a transformat tumora preexistenta in teratom, tumoare benigna prin definitie. Insa dimensiunile ajunse la 30cm, impun operatia. Tratamentul chimio si radioterapic nu este potrivit pentru ce are el.
Anul trecut, inainte de Craciun, au avut bucuria – Irina zice ca a fost un dar – sa fie hirotonit Diacon pe seama Manastirii Antim. Acum Zarko este Parintele Zarko si slujeste in fiecare dimineata si seara.
In urma trimiterii dosarului medical la peste 20 de clinici din lume au primit 5 raspunsuri pozitive. Cu cateva zile in urma au primit din partea unei clinici din Viena vestea ca ei il pot opera si ca fost programat la operatie pentru data de 1 februarie. Suma estimata pentru operatie: 20.000 euro. Pe care ei nu-i au.
Suntem un grup de prieteni care l-au indragit pe Zarko si care vor sa-l ajute in incercarea prin care trece acum. S-au strans deja 6500 euro pentru el. Suntem convinsi ca daca ne unim, putem sa-l ajutam sa faca operatia. Mai sunt 10 zile. Parintele Zarko si Irina trebuie sa se prezinte la clinica pe 30 ianuarie.
Pomeniti-l, va rugam, pe Parintele Zarko in rugaciunile voastre!
Iar pe cei care puteti, va rugam sa faceti donatii in conturile afisate in dreapta paginii.

Conturi donatii (situatie curenta total in EURO 6.500)

Titular cont: ZARKO MARKOVSKI

Banca Transilvania
EUR – RO77BTRL0440420ah92632xx
RON – RO36BTRL0440120ah92632xx
BCR
RON – RO27RNCB0738106166930001
EUR – RO82RNCB0078106166930001
BRD
RON – RO08BRDE44SV11513384410
Sursa:Apologeticum

Parintele Justin despre revoltele din Romania din ianuarie 2012

2012-01-18T23:00:00.001-08:00

Sursa:Youtobe.com